Cuvânt lămuritor al Sfântului Neofit Zăvorâtul din Cipru [1134-1215] despre cauza cutremurelor

Motto:

“În spaimele care vin din nălucirile nopţii,

atunci când somn adânc se lasă peste oameni,

 cutremur m-a apucat şi fiori mi-au scuturat toate oasele.”

Iov 4, 13-14

«A lui Neofit Monahul şi Zăvorâtul, pomenire despre diferite cutremure şi cercetare despre acestea şi despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu

Binecuvintează, părinte,

Cercetând eu adeseori pricina pentru care pământul se cutremură şi se zguduie, îndoită am aflat-o pe ea limpede, pe de o parte, din pricina multor zei şi a celor pe care le “îndumnezeieşte” făptura, ca să cunoască faptul că Unul este Dumnezeu [Efeseni 4, 6], Cel ce a zidit lumea, şi scutură pământul cum ai scutura o hlamidă mică şi iarăşi îl întăreşte pe el pe tăria lui [Psalm 103, 5], pe de o parte, din pricina multei mulţimi a oamenilor care fac fărădelege. „Cel ce caută spre pământ, zice, şi-l face pe el de se cutremură” [Psalm 103, 33], deşi de zeci de mii de ori pe zi Dumnezeu caută spre pământ, dar când caută cu asprime pentru păcatele noastre, atunci se cutremură pământul, ca unul care nu poate suferi să fie privit cu mânie de înfricoşatul ochi al purtării Lui de grijă fără margini, semn vrednic de laudă al iubirii Lui de oameni, fiindcă Cel ce răsplăteşte fiecăruia după faptele lui, aici şi numai aici [n.m. adică numai cât suntem în viaţă], Îşi întoarce judecata [cf. Psalm 61, 11].

Din pricină că făptura raţională a păcătuit, este biciuită fără de vină făptura iraţională [n.m. pământul], învăţându-i pe oameni să fugă de păcat. Fiindcă pământul poartă multe şi mari poveri, dar mai mult decât toate îl îngreunează pe el povara păcatului, din pricina căruia şi scuturat fiind, vorbeşte către noi aşa printr-o tacere grăitoare: “Voi, oamenilor, zice, păcătuiţi şi eu mă zgudui şi mă cutremur, domnul face fărădelege şi robul este biciuit şi se smereşte. Stăpânul casei păcătuieşte şi robul este cercetat şi biciuit, conducătorul greşeste şi cel condus este lovit şi făcut să plângă. O, adânc de negrăit al purtării de grijă al lui Dumnezeu”.

Noi, cei ce păcătuim, suntem răbdaţi şi pământul care nu a păcătuit este biciuit şi se cutremură, pentru ca noi, înfricoşându-ne, să ne oprim din păcat. Cum se loveşte câinele şi este scutit leul, se scutură biciul şi este smerită mândria calului […], aşa şi aici cutremură Dumnezeu pământul, vrând ca noi să ne cutremurăm împreună cu el şi să ne depărtăm de păcat. Căci de aceea şi sunt aduse de Dumnezeu la vremuri diferite cutremure înfricoşate, aducându-i pe oameni la credinţă şi pocăinţă.

Căci şi în timpul domniei lui Teodosie cel Mic, în ziua de 25 a lunii septembrie, zic unii că a avut loc un cutremur aşa de mare, că a ţinut mai multe zile, încât puţin a lipsit să nu rămână cetatea pustie de oameni, şi tot poporul împreună cu împăratul şi cu Proclu, patriarhul, au ieşit în câmpuri să se roage în procesiuni şi să strige tare “Doamne, miluieşte”.

Iar pricina cutremurului era că unii eretici cu rău cuget încercau să înveţe lucruri rele (!!!) şi să adauge la Trisaghion crucea, zicând “Sfinte Dumnezeule, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, ca unii care legau pătimirea prin cruce nu de omenitate, ci de dumnezeire. Și totuşi Dumnezeul întrupat era Cel ce S-a răstignit. Dar a pătimit trupul, iar nu dumnezeirea netrupească a lui Hristos, aşa cum fierul înroşit în foc, lovit fiind, nimic nu pătimeşte focul, ci fierul primeşte loviturile de ciocan, ca unul care poartă o fire compatibilă cu ele.

Dar aceia necugetând astfel, condamnă la pătimire prin cruce firea nepătimitoare şi nemuritoare a lui Dumnezeu Cuvântul.

[…]

Iar acel cutremur nedomolit s-a oprit cu mila lui Dumnezeu.

Și iarăşi în altă zi, adică în a 26-a a lunii octombrie, în timpul lui Leon Isaurul, urâtorul de Hristos şi luptătorul împotriva icoanelor, a venit un asemenea cutremur [n.m. este vorba de cel pomenit în sinaxarul zilei respective, atunci când e prăznuit şi Sf. Mare Mucenic Dimitrie, ca “marele şi groaznicul cutremur”], încât au căzut cele mai multe case şi biserici şi ziduri, pentru că poate va pricepe împăratul şi pierzătorul să nu lupte cu Dumnezeu, nici “să lovească cu piciorul în ţepuşă” [cf. Fapte 26, 14], dar nu a priceput nenorocitul, nici nu a încetat să lupte, până ce, murind, a fost predat focului nestins.

În timpul domniei lui Leon cel Mare, în ziua a şasea, tot a lunii octombrie, s-a arătat o ameninţare a lui Dumnezeu şi o strâmtorare mai grea decât orice cutremur. Căci s-au arătat în văzduh nori neobişnuiţi purtători de foc care ameninţau să plouă foc şi să ardă cetatea, precum cetatea Sodomei odinioară. Tot poporul a fugit în sfintele biserici, strigând tare “Doamne, miluieşte”, ca să nu fie ispitit cu asemenea urgie şi să nu fie cetatea şi poporul date spre mistuire unui asemenea foc.

Pentru aceea şi Domnul, Cel prin fire preabun, unind tăierea urgiei Lui cu semnul [n.m. dat/arătat], nu a plouat foc, pe oameni nu i-a mistuit, ci a plouat numai cenușǎ neagră fierbinte, ca dintr-un cuptor, de la ceasul de seară până la miezul nopţii, încât s-a acoperit pământul cu puţin până la genunchiul bărbatului şi au fost arse grădinile şi plantele, ca de un foc arzător.

Presupunând împăratul că o asemenea urgie a lui Dumnezeu este semnul faptei celei sodomiticeşti, a poruncit câtorva bărbaţi de încredere să răscolească cetatea. Iar ei, cercetând cu grijă, au aflat pe foarte mulţi părtaşi faptei spurcate sodomiteşti [n.m. pidosnice], şi nu oricare, ci până la bărbaţi conducători şi renumiţi. Pe aceştia împăratul, râvnitor ca un alt Finees [vezi Numerii 25, 7-8], i-a pedepsit în chip diferit. Căci pe unii i-a condamnat la surghiunuri şi temniţe şi confiscarea averilor, iar pe alţii i-a înecat în adâncul mǎrii, iar altora le-a tăiat în bucăţi părţile trupului. Acestea făcandu-le, şi lui Dumnezeu a slujit, şi pe mulţi i-a oprit din spurcatul păcat şi au izbăvit cetatea din dreapta mânie dumnezeiască.

Și iarăşi în ziua a noua a lunii decembrie, în anul al zecelea al împăraţiei lui Vasile, după ce a avut loc un cutremur foarte mare, s-au surpat foarte multe fortăreţe. Căci atunci s-a dărâmat şi marea Biserică a Sfântului Mucenic Antipa şi cele mai multe case din cetate.

Asemenea şi la începutul împărăţiei aceluiaşi împărat Vasile, în ziua a noua a lunii ianuarie, după ce a fost adus asupra cetăţii un cutremur foarte greu, nu numai că au căzut cele mai multe case, ci s-a distrus şi biserica mare a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu în cartierul Sigma.

Nu numai atât, ci şi mai înainte, în timpul împărăţiei tiranilor Diocleţian şi Maximian, în ziua a paisprezecea a lunii decembrie, s-a adus asupra cetăţii un cutremur vrednic de nebunia lor şi de lupta lor împotriva lui Dumnezeu, încât puţin  a lipsit să nu fie distrus pământul, învăţând pe duşmani şi să cunoască pricina şi pe Dătătorul marii lor cinstiri şi împărăţii şi că idolii lor nu sunt dumnezei, ci este un singur Dumnezeu, “Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură” [Ps. 103, 33], precum frunza copacului. Dar aceştia n-au priceput, nici n-au judecat drept cine este Dumnezeul vieţii şi Cel ce are putere asupra morţii şi Cel ce cutremură pământul. Pentru aceea, crezând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni [Romani 1, 22] [n.m. observaţie valabilă şi pentru cei din prezent care încearcă să explice apariţia cutremurelor prin nişte întortocheate “teorii” create de ei despre fizica pământului, prin care circumscriu voinţa Stăpânului universului înţelegerii lor înguste], şi nu numai că s-au alăturat şi s-au asemănat dobitoacelor celor fără de minte [Psalm 48, 13, 21], ci s-au asemănat însuşi diavolului, făcând un război fără milă în fiecare zi împotriva lui Hristos şi a robilor Lui creştini, şi nu au încetat să se lupte cu Dumnezeu şi să prigonească Biserica lui Dumnezeu, până ce, venind moartea, i-a trimis pe aceştia diavolului şi Tartarului, ca să dea socoteală pentru lupta lor împotriva lui Dumnezeu şi pentru vărsarea sângelui creştinilor.

Iar la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Mic a avut loc un cutremur care a umbrit pe cele de dinaintea lui şi pe cele de după el, nu doar prin mărime, ci şi prin durata de trei luni (!!!), începând din luna ianuarie, în ziua a 26-a a lunii, la ceasul al doilea al zilei, într-o zi de Duminică (!), [și ținând] până în ziua a 25-a a lunii aprilie. Și au căzut zidurile cetăţii (!!!) şi cea mai mare parte a clădirilor. Cea mai mare cădere zic că a fost de la aşa-numita Poartă Troadison pănă la Poarta Halkou. Iar împăratul, mergând în procesiune cu tot poporul, cu lacrimi a strigat către Dumnezeu: “Izbăveşte-ne pe noi, izbăveşte-ne de dreapta Ta urgie, pe care au stârnit-o multele noastre păcate, Cel ce ai cutremurat pământul şi l-ai tulburat pe el [vezi Evrei 12, 26], ci cruţă-ne pe noi, Doamne, ca un «singur milostiv şi iubitor de oameni»”

Și acestea puţine adunându-le eu din multele cutremure înfricoşătoare de mai înainte şi punându-le rezumativ în prezentul cuvânt, mă grăbesc să arăt şi din cele ce am văzut cu ochii mei şi am auzit fără meşteşugire. La începutul retragerii mele în peşteră, pe la ceasul al patrulea al nopţii, dintr-o dată a fost un cutremur aşa de mare, încât puţin a lipsit să nu cad cu faţa în jos din crăpătura mea pe pământ. Acel cutremur aşa de mare a fost în noaptea aceea până la şapte ori [n.m. probabil e vorba de replici] şi au căzut paisprezece biserici în toată eparhia Pafosului. Căci atunci s-a dărâmat marea biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu în castrul din Pafos, pe care oamenii o numeau Limeniotissa.

Atunci cei mai mulţi au presupus că am fost ucis în noaptea aceea în prăpastia şi în peştera dărăpănată (căci atunci toate erau dărăpănate şi şubrede), pentru aceea au şi venit la mine unii dimineaţa. Dar văzând că nici pietrele nu au căzut pe care le-am pus eu în chip de domuri în faţa intrării în peşteră, au slăvit pe Dumnezeu şi întrebau să afle pricina cutremurului.

Și le-am răspuns lor, cât a fost cu putinţă, că aşa cum un rob greşeşte unui împărat, nu suferă robul ochiul aspru al împăratului, ci tremură de multă frică, aşa şi noi, când păcătuim şi când Împăratul, Făcătorul a toate, Dumnezeu, priveşte cu asprime spre pământ, făptura roabă nu suferă ca ochiul înfricoşător al Creatorului să privească cu mânie, şi, dacă nu ar fi ţinută de Creator, s-ar distruge desăvârşit şi s-ar scufunda în adâncuri. Dar aşa cum marea, chiar dacă de zeci de mii de ori s-ar dezlănţui, nu depaşeşte limitele ei, la fel şi pământul, chiar dacă de zeci de mii de ori s-ar zgudui şi s-ar cutremura, nu este îngăduit de Creatorul să se distrugă. Și destul despre acestea.

Apoi după un timp, nu foarte scurt, un monah din Antiohia cea mare a venit la mine povestindu-mi că un cutremur străin şi înfricoşător s-a întâmplat în cetate. Nu numai că pământul s-a cutremurat cu putere, ci a vuit şi s-a despicat şi pietrele au fost aruncate jos ca într-o vale. Iar când s-a cutremurat iarăşi pământul, pietrele, care se aflau sus pe margine, ca şi cum erau slobozite dintr-o catapultă au zburat la înălţime. Dar au căzut nu numai zidurile cetăţii şi cele mai multe dintre clădiri, ci şi Biserica cea mare, în care a fost ucis şi patriarhul şi mulţime multă de popor.

Aceste toate cutremure le-am amintit eu pe scurt, vrând să arăt atât puterea lui Dumnezeu, cât şi purtarea Lui de grijă pentru noi. Puterea, fiindcă numai cu privirea face să se cutremure, precum o frunză, pamântul, mare şi greu, iar grija, fiindcă deşi noi păcătuim, El loveşte pământul care rămâne în rânduiala lui („întemeiat-ai pământul şi rămâne după rânduiala Ta” [Ps. 118, 90-91]), dar pe noi ne cruțǎ, trăgându-ne la pocǎințǎ. Aşa cum şi atunci când a fost răstignit Hristos, nimic nu au pătimit cei ce Îl rǎstigneau, dar făptura era biciuită cu cutremur şi întuneric, pentru aceea şi multǎ mulţime a fost adusǎ la credinţă, „bătându-şi piepturile lor” [Luca 23, 48] şi zicând: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era acesta” [Matei 27, 54; Marcu 15, 39], Care slobozindu-ne şi pe noi din cutremurul cel simțit şi înțelegǎtor [n.m. al patimilor], după mila Lui, ne-a învrednicit pe noi de seninǎtatea nepǎtimirii şi de viața veșnicǎ, pentru ca împreunǎ cu Tatăl Lui şi cu Preasfântul Duh sǎ-L slǎvim pe El în vecii vecilor. Amin.»

Sursa: Scrieri, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Vol. 3: Panegirice, Editura Doxologia, Iaşi, 2016.

Pentru că Sfântul Neofit vorbeşte la modul general atunci când arată că „marea, chiar dacă de zeci de mii de ori s-ar dezlănţui, nu depăşeşte limitele ei”, în contextul subiectului de faţă este potrivit a fi redată şi următoarea relatare de pe vremea când „împăratul Valens [364-378] stătea în Marcianopolis [azi Devnia, Bulgaria] în Moesia”, care apare menţionată în „Cronografia” Sfântului Teofan Mărturisitorul:

«S-a făcut cutremur mare pe tot pământul în cel de-al VIII-lea indiction, noaptea, încât în Alexandria [unele] corăbii ancorate la ţărm au fost ridicate la înălţime şi au depăşit clădirile cele înalte şi zidurile; şi au fost mutate înăuntru în curţi şi pe acoperişuri. Apoi, retrăgându-se marea, au rămas pe uscat.

Mulţimile, fugind din oraş din cauza cutremurului, văzând corăbiile pe uscat, au urcat pe ele pentru a jefui încărcăturile cele de pe corăbii. Întorcându-se apa, i-a acoperit pe toţi. Alţi marinari au povestit că în acel ceas au fost surprinşi navigând în mijlocul Mării Adriatice şi, dintr-o dată, în mijlocul mării, corabia a rămas pe uscat (!!!). Dupa puţin timp, iar a revenit apa şi astfel au navigat.»

Sursa: Cronografia, Sfântul Teofan Mărturisitorul, Editura Basilica, Bucureşti, 2012.

Aceste din urmă străine şi nemaiauzite manifestări ale stihiilor, ce se află în “mâna” cea tare a Prea Sfintei Treimi, corespund declanşării succesive a ceea ce noi numim astăzi megatsunami/valuri seismice gigant.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Anunțuri

Lăsați un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s