UNDĂ DE ȘOC ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ: În conglăsuire cu obştea de credincioşi, Pr. Ciprian-Ioan Staicu i-a ANATEMATIZAT nominal pe ereziarhii din Sinodul B.O.R. ! + COMENTARII

                                                  Motto:

«Vă voi spune […] ce i-am spus unui episcop, care m-a sunat ieri și

mă sfătuia:  ”Părinte, nu faceți asta, se va provoca o mare tulburare”.

Este timpul să se provoace tulburare, să se trezească lumea.»

Pr. Prof. Theodoros Zisis

 

Pe site-ul pe care îl administrează, prieteniisfantuluiefrem.ro, la secțiunea de comentarii a articolului „Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Zisis a întrerupt pomenirea mitropolitului eretic-ecumenist Antim al Thesalonicului”, Pr. Ciprian-Ioan Staicu – referindu-se la rânduiala Sinodiconului din Duminica Biruinței Ortodoxiei – relatează despre anatemele pe care le-a pronunțat în această zi comunitatea de credincioşi pe care o păstoreşte, după cuvântul ce arată că «toţi în comun, ca plinătate a dreptei-credinţe, aducem asupra lor blestemul sub care s-au supus pe sine ei înşişi[1]».

 Atrag atenția în mod special următoarele pasaje (în text italic) din respectiva slujbă:

«Ecumeniștilor: Daniel[2], Laurențiu, Casian, Ioachim, Teofan, Sofronie, Calinic, Serafim, Iosif, Siluan, Irineu, Emilian, Varsanufie, Vincențiu, Irineu, Andrei, Ioan, care sunt falși păstori și neîndurători prigonitori ai ortodocșilor, precum și tuturor celor de un gând și de o lucrare eretică cu ei, spre surparea Bisericii lui Hristos, să zicem cu toții: Anatema!»

Cei nominalizați aici sunt domnii Daniel Ciobotea din Bucureşti, Laurențiu Streza din Sibiu, Casian Crăciun din Galați, Ioachim Giosanu din Roman, Teofan Savu din Iaşi, Sofronie Drincec din Oradea, Calinic Argatu din Curtea de Argeş, Serafim Joantă din Nürnberg , Iosif Pop din Paris(Limours), Siluan Șpan din Roma, Irineu Popa din Craiova, Emilian Nica şi Varsanufie Gogescu din Râmnicu Vâlcea, Vincențiu Grifoni din Slobozia, Irineu Pop din Alba Iulia, Andrei Andreicuț din Cluj-Napoca şi Ioan Selejan din Timişoara.

«Ereziarhului Bartolomeu al Constantinopolului, Anatema!»

«Sinodului tâlhăresc din insula Creta și tuturor celor care au semnat [!!!] hotărârile lui eretice, întinând haina cea preacurată a Miresei lui Hristos, Biserica, să zicem cu toții: Anatema!»

«Celor care predică şi învaţă pan-erezia ecumenismului sincretist, inter-creştin şi inter-religios, Anatema!»

«Masoneriei, Francmasoneriei, Sionismului şi tuturor ereticilor şi ereziilor din toate locurile și timpurile, Anatema!»

Anatema ereziarhilor

Problema ereticilor o clarifică în chip cu totul deplin Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur afirmând că «sub numele de eretic apostolul îl înţelege pe cel neîndreptat sau, mai bine zis, pe cel ce nu dă speranțe de îndreptare». Iar pentru a nu mai fi invocat motivul că până în momentul unei condamnări sinodiceşti respectivii ar fi episcopi ai Bisericii şi cu taine valide, tot acest bineplăcut al lui Dumnezeu răspunde şi la întrebarea „ce este anatema?”:

«Ascultă-l tot pe el [pe Sf. Ap Pavel] ce spune: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul, să fie anatema!” (I Corinteni 16, 22), adică despărţit şi străin să fie de toate ale Domnului. […] despărţit de Biserică, […] exclus din adunările credincioşilor […]. Pe unul ca acesta, deci, Apostolul îl numeşte anatema […] şi porunceşte de a fugi toţi de el cu groază mare»

În consens este şi Sfântul Teofan Zăvorâtul, ce precizează într-o tâlcuire la Epistola către Galateni a Sf. Apostol Pavel:

«Sensul anatemei acela este, că cel căzut sub anatemă este excomunicat din Biserică şi, aflându-se în afara Ei, nu numai că se lipseşte de Harul Ei, dar şi se supune tuturor fără de harurilor [n.trad. – bezblagodatiyam] din afara Ei. Acela este lepădat de Dumnezeu şi mânia Lui este asupra aceluia».

Încă şi Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov arată că «însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică» şi că «doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei», fiind «foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie».

În ceea ce priveşte justificarea săvârşirii acestei slujbe a Sinodiconului, în Molitfelnicul necenzurat tipărit în anul 2009 de Mănăstirea Petru-Vodă apare următoarea mențiune:

«Sinodul local din Constantinopol care a avut loc în anul 842, întărind hotărârile dogmatice ale Sinodului al VII-lea A-toată-lumea, a înfiinţat sărbătorirea anuală a biruinţei Ortodoxiei asupra eresurilor. Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, care se afla în fruntea Soborului, a alcătuit în acest scop o rânduială deosebită a Dreptei Credinţe. Odată cu răspândirea credinţei celei curate a ortodoxiei, această rânduială s-a înrădăcinat în întreaga Împărăţie a Răsăritului Creştinesc, iar această pravilă începu să se săvârşească pretutindeni în întâia duminică a Postului Mare sub numele de slujba „Rânduielii Duminicii Ortodoxiei” mai întâi de către arhiereii eparhiilor în catedrale, ca apoi, câştigând norodul spre buna învăţătură şi înţelepţire, a ajuns a fi săvârşită şi de parohiile bisericilor şi de stareţii mănăstirilor.»

Pe site-ul Popas Alternativ, raportat tot la această chestiune, se aduc detalii în plus prin oferirea unor date precise provenite din spațiul rusesc:

«Odată cu credinţa creştinească această rînduială a trecut din Împărăţia Răsăritului Creştinesc („Imperiul Bizantin” cum îl numesc istoricii) şi în Biserica Rusă. În anul 1766 Sfîntul Sinod a înfiinţat pravila în al cărei temei rînduiala din Duminica Ortodoxiei începu să se săvîrşească de către arhiereii eparhiilor în catedrale, deşi înainte ea se săvîrşea şi de parohii bisericilor şi de stareţii mănăstirilor. La începutul veacului XX prin hotărîrea clerului vîrfelnicesc Biserica Rusă s-a întors la datina veche, aducînd din nou spre buna cuviinţă în toate bisericile „Rînduiala Duminicii Ortodoxiei”. La congresul al III-lea al misionarilor (or. Kazan, 1897) s-a propus introducerea în obiceiul bisericesc de obşte „a rugăciunilor deosebite pentru întoarcerea celor rătăciţi în eresuri şi dezbinări”. Pentru îndeplinirea acestei cerinţe de către Sfîntul Sinod, potrivit hotărîrii din 2-4 aprilie 1902, cu numărul 1495, s-a luat hotărîrea de a săvîrşi în întîia duminică a Postului Mare slujba „Rînduielii Duminicii Ortodoxiei” în toate mănăstirile şi bisericile din oraşe şi sate

Cât priveşte spațiul Ţărilor Romane, blog-ul Dogmatica empirică furnizează informații prețioase privind cele constatate personal de către arhidiaconul cronicar şi călător Pavel (Paul) de Alep la mijlocul sec. al XVII-lea, atunci când a făcut o lungă călătorie în Valahia şi Moldova însoțindu-l pe tatăl său după trup, Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei. Într-una din scrierile sale, acesta a consemnat cum se citeşte în Valahia în Duminica Ortodoxiei.

«În prima duminică din post, din porunca domnului, părintele nostru a mers la Biserica mitropolitană [de la Targovişte] şi a slujit Liturghia acolo împreună cu mitropolitul. La vremea Trisaghionului au aşezat un analog, după datina lor, şi au împărţit lumânări tuturor celor ce se aflau în biserică. Părintele nostru s-a aşezat în jilţ, iar unul dintre preoţi a citit sinaxarul acestei zile, în întregime. Când au fost pomeniţi [părinţii] ortodocşi şi sfinţii, spunând de trei ori: „Veşnica lor pomenire”, părintele nostru s-a ridicat în picioare şi toţi cei aflaţi în biserică au cântat întreit „Veşnica lor pomenire”, de trei ori. Tot aşa, când i-a pomenit pe eretici şi pe schismatici au stins lumânările, cântând de trei ori: „Anatema!”, în trei rânduri. Apoi le-au aprins la loc.[…]»

Iar în Triodul tipărit la Bucureşti în anul 1897, la finalul Sinaxarului duminicii respective (p.237) se menționează: «aŭ slujit dumneḑeésca Liturghie […]. Declarând pre ceĭ bine cinstitori şi drept credincioşĭ; iar pre ceĭ protivnicĭ şi ereticĭ […] ’i-aŭ lepădat şi ’i-au dat anatemeĭ. Și de atuncĭ aceĭ sfinți mărturisitorĭ aŭ aşeḑat, ca să se facă acéstă sfîntă prăsnuire întru acest chip în tot anul, că să nu cădem iarăşĭ întru acelaşĭ eres».

Și este complet de prisos a mai exista îndoieli vis-à-vis de oportunitatea introducerii în această slujbă vie – Sinodiconul – a anatemelor privitoare la ereticii şi ereziile ce au apărut ulterior perioadei de viețuire a Sfântului Patriarh Metodie şi a drept-slăvitorilor Împărați Mihail cu maica sa Teodora, în contextul în care chiar în canonul 1 al Sinodului II Ecumenic se arată că: «Sfintii Părinți cei adunați în Constantinopol au hotărât […] să fie datǎ anatemei orice erezie».

Mai mult chiar, Hotărârea celui de-al V-lea Sf. Sinod Ecumenic arată desluşit voia lui Dumnezeu descoperită de Duhul Său celor 165 de Părinți adunați atunci:

«Dacă cineva nu dă anatemei […] pe toți cei care au gândit sau gândesc cele asememea ereticilor […], unul ca acesta să fie dat anatemei» !

 Iar Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov remarcă, pe drept cuvânt, faptul că «libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea».

Deosebit de relevant – în contextul subiectului de față – este de reamintit faptul că fiecare dintre ereziarhii mai sus menționați, el însuşi fiind ipopsifiu/candidat la treapta de arhiereu, a rostit acestea: «cu mare glas zic hotărât: Tuturor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema![3]».

Deci aceşti pseudo-episcopi,  prin iubirismul lor eretic ecumenist, calcă în picioare şi nesocotesc chiar ceea ce singuri cu a lor gură au mărturisit şi se dovedesc a fi nişte duplicitari. Sunt astfel nesinceri atât față de Hristos şi Biserica Sa, cât şi față de vădiții eretici (papistaşi, protestanți, monofiziti/miafiziți ş.a.) pe care îi caută cu atâta înfierbântare în orice ocazie.

Și  foarte important deci, fiecare dintre ei este osândit chiar de sine însuşi !

«S-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a intrat ca apa înlăuntrul lui şi ca untdelemnul în oasele lui» (Psalm 108, 17).

«Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană» (Luca 19, 22) şi «din cuvintele tale vei fi osândit»(Matei 12, 37).

 

Pentru curajul său de a săvârşi această slujbă bineplăcută lui Dumnezeu şi a mărturisi astfel cu putere contra fruntaşilor în ale ereziei, Pr. Ciprian-Ioan Staicu este vrednic de toată lauda, cu toate că pentru moment este tributar curentului de evlavie populară pentru fostul ieromonah Arsenie Boca şi în acelaşi timp  reticent vis-à-vis de ortodocşii (din România, Grecia, Rusia şi de oriunde) ce s-au împotrivit încă din secolul trecut față de acțiunile desfăşurate de ierarhii ce au trădat Biserica lui Hristos prin ecumenism şi serghianism. Nădăjduim că această atitudine a cuvioşiei sale este izvorâtă din nestiință, maxim din necercetarea în profunzime a acestor subiecte (nu din dorinţa propriei îndreptățiri) şi că se va revizui pornind de la parcurgerea informațiilor oferite în continuare.

Întrucât despre cel ce a deținut stăreția la Mănăstirea Sâmbăta de Sus există o sumedenie de materiale pertinente, puse acum la îndemâna celor real interesați de aflarea adevărului privind viața şi învățăturile sale – o consistentă sursă aflându-se aici –, în cele ce urmează este reprodusă mai jos o mărturie[4], credem că suficient de tulburătoare:

«[…] ne este frică față de Dumnezeu a ascunde istorisirea de mai jos, ca nu cumva să ne facem vinovați față de pierderea unor suflete ce poate s-ar întări în Dreapta Credință aflând realitatea.

Iată ce am aflat, cu mila lui Dumnezeu (discuția ne-a fost relatată de starețul de mai jos care, din smerenie, ne-a rugat să nu-i pomenim numele).

Un stareț-protosinghel din România aflând (înfricoșat) de abaterile grave ale Părintelui Arsenie Boca de la Sfânta Tradiție, discuta această problemă cu un alt preot.

Starețul:

– Ce credeți, Părintele Arsenie Boca este eretic sau nu? Îl putem pomeni la Sfânta Liturghie cu cei răposați sau nu?

Preotul:

– Eu nu sunt profesor de teologie ca să vă pot confirma că este eretic. Pot să vă spun, însă, ce am aflat eu. La început am crezut (ca toată lumea) că e sfânt [n.n. la fel ca şi noi]. Apoi încercând să-i citesc scrierile mi-am dat seama că este ceva ciudat cu ele. De ce Viețile sfinților, Patericele și Sfinții Părinți îți hrănesc mintea și te schimbă înspre pocăință, iar scrierile […] sale nu le poți citi plictisindu-te și aglomerându-te cu informații inutile și tulburătoare, dându-ți un gust amar că pierzi vremea? M-am gândit că o fi fost, poate, înșelat… Dar nu am vrut să cred gândului meu și m-am dus la un Mitropolit care îl aprecia [n.ed. – Părintele stareț ne-a spus numele Mitropolitului, dar noi nu îl reproducem pentru a nu stârni asupra Înalt Preasfinției Sale sale prigoana autorităților politice și ura fanaticilor]. Știți ce mi-a spus?

Starețul:

– Vă rog să-mi spuneți, fiindcă este foarte important să gândim bisericește, nu după opinia unuia sau a altuia. Și lupta împotriva ereziei poate deveni o patimă. Mântuirea se dobândește cu mult sfat…

Preotul:

– Răspunsul Înalt Preasfinției Sale sale a fost unul ca în Pateric. Nu îmi vine să cred că mai există astfel de lucrări și în zilele noastre (atât de reci față de Hristos). Iată ce mi-a spus ÎPS sa:

– Dragă părinte, după cum deja poate ați aflat, eu am fost un mare admirator al Părintelui Arsenie Boca. Ce poate fi mai Sfânt decât un ieromonah Ortodox mărturisitor și făcător de minuni, celebru artist și cărturar. Practic este o fală a României. Când am citit însă studiile unora și alarmele altora că ar fi eretic și vrăjitor nu am vrut să mă mai bizuiesc pe părerea oamenilor. „Acestea zice Domnul: blestemat este omul, care are nădejde spre om” (Ieremia 17, 5). Așa că am trimis un om de încredere la Sfântul Munte la un pustnic care este omul lui Dumnezeu (și văzător cu duhul), al cărui cuvânt este prețios pentru mine datorită pocăinței, echilibrului și fricii sale de a împlini în toate poruncile Domnului. El i-a spus omului meu așa:

– Ce căutați la mine, un om păcătos? Eu de abia mai răsuflu să-mi plâng păcatele mele și cum să știu eu de starea altuia?

– Părinte, dar am fost trimis special pentru aceasta. Mulți oameni sunt tulburați de acest subiect! Vă rog ascultați de rugămintea unui mitropolit ce se smerește.

– Ei frate, cine sunt eu? Dar ca să nu fie atâta osteneală în zadar, o să mă rog milostivului meu Domn și Dumnezeu să descopere smereniei voastre adevărul, dacă va vrea.

După ce a postit și s-a rugat îndelung, iată ce i-a răspuns omului meu (care a aștepta cu nerăbdare împlinirea ascultării și lămuririle propriei sale nedumeriri):

– Astă noapte la rugăciune, când îmi plângeam păcatele mele, mi-a apărut Părintele Arsenie Boca și mi-a zis cu multă durere: „Roagă-i părinte pe oameni să nu mă mai cinstească ca Sfânt. Nu fac altceva decât să-mi sporească chinurile!”

[Mitropolitul]: De atunci mi-am dat seama că trebuie să fim mult mai atenți cu mântuirea noastră și să nu ne grăbim să catalogăm pe nimeni nici ca Sfânt, nici ca păcătos. Tot a judeca pe altul înseamnă. Să nu ne mai abatem nici la stânga, nici la dreapta de la Sfinții Părinți, nici măcar cu o câtime. Mai greu este să depistăm falsa sfințenie, decât să luptăm cu păcătoșenia vădită [s.n.].

– […]

– Nu v-aș fi spus acestea dacă nu ar fi periclitată mântuirea atâtora prin evlavia față de un om înșelat, fiindcă îl iau ca model și se amăgesc, despărțindu-se de Hristos.»

Criteriu esențial pentru ca o persoană să fie recunoscută drept sfânt proslăvit de Dumnezeu este ortodoxia credinței sale şi apartenența la Biserică, nu minunile, căci există o sumedenie de relatări că lucruri asemenea se săvârşesc şi de aşa-zişi sfinţi papistaşi, de pildă. Raportat la cerința de a fi drept-slăvitor este de necontestat faptul că Arsenie Boca l-a pictat în biserica din Drăgănescu pe Francisc de Assisi ca sfânt. Dar în ceea ce-l priveşte pe acesta, Sfântul Ignatie Briancianinov relevă următoarele:

«În pustnicie, au ajuns la cea mai vârtoasă înşelare demonică Francisc de Assisi, Ignațiu de Loyola şi alți nevoitori ai latinilor […], recunoscuți de ei ca sfinți. „Atunci când Francisc a fost răpit la cer”, spune scriitorul vieții acestuia, „Dumnezeu–Tatăl, văzându-l, S-a întrebat, fiind pentru o clipă în nedumerire: cui să dea întâietate, Fiului Său Cel după fire, sau fiului după har – Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai hâd decât aceasta hulă, ce poate fi mai întristător decât această amăgire !»

Pentru justificarea acestei picturi prin care se propovăduieşte erezia, aidoma răspândirii prin cuvântul rostit sau scris, s-a încercat inventarea unui argument chiar extrem de năstruşnic, potrivit căruia zugrăvirea «Sf. Francisc reprezintă tot o proorocie a Pr. Arsenie şi nu e nimeni altul decât actualul papă». Dar pentru a demonta o asemenea argumentație destinată naivilor se poate răspunde astfel: ceea ce se bazează pe minciună – sfințenia lui Francisc de Assisi – nu poate fi o prorocie descoperită de către Duhul Adevărului; cel pictat are aură de sfânt şi apare alături de alți sfinți reali, iar aceasta constituie o gravă blasfemie; la fel ar fi socotită şi atribuirea sfințeniei lui Francisc Bergoglio din Roma, contemporan cu noi, aşa-zisul personaj profețit ca sfânt.

 «Au fost prinşi de erezie», spune acelaşi Sfânt Ignatie, «pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare?

Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!»

Sperăm ca aceste cuvinte pătrunzatoare să fie de un real folos spre conştientizarea capcanelor duhovniceşti!

În ceea ce priveşte faptul că majoritatea covârşitoare a persoanelor îngrădite faţă de eretici după momentul sinodului tâlhăresc din Creta (2016) manifestă, am putea spune, chiar o oarecare spaimă de a fi asociate/a se asocia cu ortodocşii păstratori ai calendarului Bisericii, lucrul acesta trebuie privit cu îngăduinţă, cel puţin la momentul de faţă şi trebuie avut în vedere faptul că celor ce de curând râvnesc spre Adevăr înţelegerea le-a fost vătămată o lungă perioadă de vreme (zeci de ani) de propagandă prin predici, cărţi, studii de seminar/facultate şi nu numai, dusă tocmai de către cei (şi continuatorii lor) care au urmat linia eretică trasată în Enciclica Patriarhiei de Constantinopol din 1920 care cerea «acceptarea unui calendar uniform pentru celebrarea marilor sărbători creştine în acelaşi timp de către toate Bisericile».

Însuşi Dumnezeiescul Hrisostom remarcă: «dacă nu de îndată se face credincios, tu nu te minuna, nici te grăbi, nici cere toate deodată […] în trecerea timpului va ajunge şi la aceasta».

Sfântul Apostol Pavel îndeamnă de a certa «cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului» (II Timotei 2, 25), iar acelaşi Gură de Aur continuă cu acest cuvânt pe care ni–l însuşim: «aşa dojenim noi […]: cu îngăduinţă, cu dragoste, căci dragostea este un mare dascăl, în stare a întoarce pe cineva din rătăcire».

Cunoscând cuvintele Fiului lui Dumnezeu, «fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî […] şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea» (Matei 5, 11), oare ar putea un ortodox să se întristeze că este numit stilist şi schismatic de către nepomenitorii ce prin aceste vorbe negândite suficient se arată că sunt ei înşişi, nici mai mult, nici mai puțin, decât stilişti ai noului calendar?

Cât de adevarată este până şi în acest caz mărturia Aceluiaşi din Sf.Evanghelie: «cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura» (Matei 7, 2).

Chiar Pr. Ciprian-Ioan Staicu remarca faptul că «în curând așa ne vor cataloga, că noi suntem schismaticii și ereticii» (acuza ce reprezintă şi primul capăt de acuzare al Pr. Theodor Zisis), iar altcineva dintre nepomenitori a făcut cunoscut că «deja suntem catalogați ca schismatici,mie mi se spune așa de câteva luni…».

Dacă tatonările din prezent spre transpunerea în practică a dezideratului împreună prăznuirii Învierii cu ereticii, dezvăluite de către domnul Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, atunci când a afirmat «vă asigur că atât Biserica Ortodoxă Română, cât şi toate celelalte Biserici Ortodoxe care au acceptat calendarul gregorian [!!!] vor primi cu bunăvoinţă o asemenea iniţiativă[5]», fiecărui nepomenitor îi stârneşte repulsie, conştientizând adevărul acestor cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur: «ce mare prostie, ce mare nebunie este să sărbătoreşti împreună cu cei pe care Dumnezeu i-a necinstit, cu cei pe care Dumnezeu i-a părăsit, cu cei care au mâniat pe Stăpânul!», totuşi majoritatea covârşitoare a celor ce au reacţionat după pseudo-sinodul cretan nu realizează faptul că prin argumentele pe care le utilizează şi se străduiesc să le producă împotriva vechilor calendarişti, astfel încât să se auto-îndreptăţească, nu fac decât să gireze piatra de temelie – inovaţia calendaristă – a “bisericii” lui antihrist aşezată în urma Conferinţei “pan-ortodoxe” de la Constantinopol din 1923 de către ecumenistul Meletie Metaxakis, cel ce la a sa întronizare din 1922 ca patriarh îşi prezenta agenda astfel: «mă ofer să slujesc Biserica din scaunul său cel mai înalt, să intensific pe cât e cu putinţă relaţiile cu bisericile ne-ortodoxe ale Orientului şi Occidentului şi să promovez lucrarea unificării dintre noi».

Atitudinea post Creta uimeşte cu atât mai mult cu cât exact aceleaşi acuze şi raţionamente, absurd construite de către trădătorii Bisericii după anul 1924 împotriva ortodocşilor, pentru a-i declara pe aceştia schismatici, ba chiar şi eretici, sunt invocate astăzi şi împotriva nepomenitorilor. Dar în pofida acestui fapt cei din urmă nu reuşesc în momentul de faţă nici măcar să întrezărească similitudinea vădită între lupta lor de acum şi rezistenţa determinată de introducerea calendarului de inspirație papistăşească, deşi până şi celor care îi contestă vehement le-a sărit în ochi această evidență, un exemplu în acest sens fiind ceea ce au remarcat administratorii site-ului cuvantul-ortodox (fost razbointrucuvant) atunci când au constatat că acum «se ajunge la o situație efectiv identică cu cea a stiliştilor».

Propaganda oficială de după anul 1924 se bazează pe raţionamentul că jurisdicţiile care au refuzat schimbarea calendaristă, neacceptând această inovaţie străină Bisericii, au rămas totuşi în comuniune cu cele care au făcut această schimbare prin dispreţuirea Tradiţiei, acreditând astfel ideea că toate acestea – pentru că sunt împreună – ar fi Biserica Ortodoxă, iar acele grupări care au rămas statornice în mărturisire ortodoxă ar fi schismatice. Dar tocmai aceeaşi aşa-zisă dovadă de ortodoxie este colportată şi acum, mărturie fiind această remarcă prezentă pe site-ul anterior amintit: «ierarhul “eretic” din cauză de semnătură este şi se află în comuniune cu bulgarii, ruşii şi georgienii».

Contradicţia nepomenitorilor este mai mult ca oricând evidențiată atunci când sunt atacaţi de către ecumenişti şi cripto-ecumenişti pe baza  discursului Pr. Epifanie Teodoropulos, ale cărui susţineri şi concluzii le resping ca nepotrivite situaţiei lor (aşa cum a procedat şi Gheron Sava Lavriotul), dar de care se prevalează, socotindu-le valabile, în discuţiile polemice purtate cu ortodocşii vis-à-vis de justeţea îngrădirii lor după anul 1924.

Întrucât nădăjduim ca Pr. Ciprian-Ioan Staicu să fie mânat în dezlegarea oricărei probleme numai de sinceritate, pe care şi cuvioşia sa în atâtea rânduri a apreciat-o, îi recomandăm parcurgerea cărţii Părintelui Theodorit Aghioritul „Convorbiri din pustie despre ecumenism”, scrisă în katharevousa (formă literară intermediară între greaca veche şi cea nouă), accesibilă gratuit în format pdf pe site-ul traditiaortodoxa.wordpress.com la adresa de aici, carte ce reprezintă răspunsul pe care acest cuvios l-a dat aserţiunilor fanteziste ale Pr. Epifanie.

Importanţa vitală a acestei lucrări reiese şi din următoarea apreciere a Cuviosului Sava de la Esfigmenu: «Părintele Epifanie Teodoropulos a fost redus la tăcere atunci când, acum vreo douăzeci de ani, i-au fost dovedite greşelile».

Exact între aceşti doi părinţi, Theodorit Mavros şi Epifanie Teodoropulos, s-a purtat în secolul trecut o aprigă dispută teologică din care până astăzi a fost promovat la maxim doar unul dintre răspunsurile domnului Epifanie Teodoropulos, ce este transpus în celebra, dar nepatristica lucrare, „Cele două extreme: Ecumenismul şi stilismul”.

Dovadă că această din urmă lucrare, promovată cu insistenţă de către Schitul Lacu din Muntele Athos, este partea respectivei polemici sunt următoarele adresări (pe lângă altele nereproduse aici) ale Pr. Epifanie, traduse de către domnii Ştefan Nuţescu şi Adrian Tănăsescu-Vlas:

«Prea Cuviosului monah teolog Teodorit Mavros […] Am luat cunoştinţă de epistola Sfinţiei Tale de cincizeci de pagini din 22 septembrie 1969, adresată unui oarecare „părinte Nestor”, prin care răspunzi la o precedentă scrisoare a mea către un monah atonit»

«Iubite Teodorite, ca unul mai bătrân decât tine şi ca preot (nevrednic, dar preot) al Domnului îţi dau un sfat: Ia aminte de sineţi! […] agoniseşte-ţi cugetare smerită. Dacă mă va părăsi harul lui Dumnezeu pentru păcatele mele, poate că mă voi îndrepta nu numai către papism, ci chiar spre idolatrie. […] Dar pe tine cine te-a asigurat împotriva căderii? Teodorite, lasă prorocirile despre viitorul celorlalţi şi ia aminte de sineţi!» şi

«Vrei să afli şi un alt caz minunat de iconomie pe care îl citează Sfântul Atanasie cel Mare în epistola sa către Rufinian? Ascultă şi te înfricoşează de nespusa îndelungă răbdare şi îngăduinţă a ei [n.n. a Bisericii].

După încetarea silniciei ariene s-au întrunit multe sinoade de episcopi ortodocşi, înaintea acestora s-au prezentat episcopi şi clerici acuzaţi, care mai înainte se alipiseră de erezia lui Arie. Unii dintre ei şi-au dezvinovăţit purtarea zicând: „Noi nu am fost de acelaşi cuget cu Arie. Nu! Ci ne-am gândit că dacă vom sta împotrivă, vom fi surghiuniţi, iar pe scaunele noastre vor veni alţii, cu adevărat arieni, care ar fi adus nenorociri Bisericii. De aceea am hotărât să primim erezia şi să ne făţărnicim că şi noi cugetăm cele ale lui Arie, până ce se va depărta primejdia”. Cu adevărat, o uriaşă iconomie, iubite Părinte Teodorite. Ascultă însă şi continuarea.  Sinoadele, folosind iconomia, nu au dezaprobat această uriaşă iconomie. Iar acei episcopi care nu au fost conducători în erezie, ci numai au semnat o mărturisire eretică, nu numai că au fost primiţi iarăşi în sânul Bisericii, ci chiar au fost aşezaţi în episcopii. Unele ca acestea au săvârşit Sinoadele, Părinte Teodorite. Sfântul Atanasie cel Mare este de acord cu acestea şi le adoptă, îndemnând pe fiul duhovnicesc şi împreună-slujitorul său Rufinian ca să le primească şi el şi să pună în aplicare cele hotărâte, fără a învinui Sinoadele de prea multă îngăduinţă. Îl îndeamnă de asemenea să facă cunoscute hotărârile clerului şi poporului de sub povăţuirea sa, aşa încât şi ei să afle cum stau lucrurile şi să nu arunce împotriva lui (a lui Rufinian) acuzaţii cum că ar fi prea îngăduitor cu ereticii (Precum vezi, fraţii tăi superzeloţi şi superortodocşi nu au lipsit din nici o epocă…)»

Dacă tot a fost adusă aici în discuţie afirmaţia Pr. Epifanie Teodoropulos că «dacă mă va părăsi harul lui Dumnezeu pentru păcatele mele, poate că mă voi îndrepta nu numai către papism, ci chiar spre idolatrie», cine nu poate să constate că aceste vorbe – parcă profetice – se împlinesc cu adevărat astăzi în cei pe care i-a justificat ca fiind episcopi ai Bisericii (marii ereziarhi implicați în ecumenismul inter-religios radical, de tipul celui pus în practică la Assisi)?

Iar raportat la exemplul invocat de către Pr. Epifanie din scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, ce poate părea la o lectura în grabă şi superficială că ar fi plin de toată consistența în sensul întăririi afirmaţiilor sale, este cazul unor extrem de scurte observații pe care după slaba noastră înţelegere le vom face prin evidenţiere îngroşată.

Pr. Epifanie afirmă:

«După încetarea silniciei ariene [n.n. Oare ecumenismul este acum la apusul său? dar fie, presupunem că da] s-au întrunit multe sinoade de episcopi ortodocşi [!], înaintea acestora [!] s-au prezentat episcopi şi clerici acuzaţi, care mai înainte se alipiseră de erezia lui Arie [n.n. iar acum de erezia ecumenistă]. Unii dintre ei şi-au dezvinovăţit [!] purtarea zicând: „Noi nu am fost de acelaşi cuget cu Arie.” [n.n. de pildă, cum ar fi să se dezvinovăţească Episcopul Galaction al Alexandriei, ceea ce oricum până acum nu s-a întâmplat] […] Sinoadele, folosind iconomia, nu au dezaprobat această uriaşă iconomie. Iar acei episcopi care nu au fost conducători în erezie, ci numai au semnat o mărturisire eretică, nu numai că au fost primiţi iarăşi [!!!] în sânul Bisericii [n.n. deci până la acel moment, pentru simpla semnătură, chiar Pr.Epifanie acceptă că au fost în afara Bisericii !], ci chiar au fost aşezaţi în episcopii.»

« Dar iată textul [din Sf. Atanasie cel Mare]:„[…] lucrul acesta a plăcut (părinţilor soborniceşti) pretutindeni, ca şi aici: ca acei întâi-stătători ai necredinţei [n.n. adică întâi-stătători în cele ale ereziilor] care s-au pocăit [!] să fie iertaţi, dar să nu li se dea loc de clerici, iar celor ce nu au fost fruntaşi în erezie, ci au fost traşi cu sila, s-a hotărât să li se dea iertare şi să aibă şi loc de clerici […].”»

Deci acum ereticii şi filo-ereticii sunt în afara Bisericii ! Iar în afara ei nu există ierarhie, succesiune apostolică şi mântuire, chiar dacă unii formal se autodenumesc şi ei episcopi, preoţi şi fac parte din nişte asa-zise jurisdicţii ortodoxe, aşa cum e cazul ereziarhilor ecumenişti nepocăiţi pe care Pr.Epifanie Teodoropulos a încercat din răsputeri să îi prezinte ca fiind în “staulul” Bisericii !

Această concluzie se fundamentează pe învăţătura de credinţă ortodoxă ce este ilustrată şi prin cuvintele de necombătut ale Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul care trasează lămurit hotarul mântuirii:

«Chiar dacă falşii ierarhi în timp ce se află în erezie vor continua să înşele şi să atragă un anumit număr de ignoranţi şi în adunări un număr şi mai mare de următori, ei sunt la fel în afara zidurilor sfinte ale Bisericii. Chiar dacă mai ramân foarte puţini în Ortodoxie şi evlavie, ei sunt în Biserică şi autoritatea şi protecţia instituţiei bisericeşti rămâne în ei. Şi dacă vor avea de suferit pentru adevărata credinţă, atunci aceasta va contribui negreşit la nesfârşita lor slavă şi mântuirea sufletelor lor».

 Numai şi numai în această cheie de înţelegere, în acord cu glasul unificat al Sfinţilor Părinţi – consensus Patrum –, a aplicării de către Biserică a dreptului său propriu (iconomia) când şi dacă va găsi că este de trebuinţă, dar fără a trasforma atitudinea respectivă în regulă, poate fi primit ceea ce a afirmat cinstitul monah Teodot Rogojină, anume: «Cei 200 de Sf. Părinţi de la Sinodul III Ecumenic (431, Efes) i-au recunoscut lui Nestorie – patriarhul C-nopolelui, toate hirotoniile valide (s.n.) până la caterisire», atunci când a încercat să relativizeze precizarea clară făcută mai sus de către Sfântul Teofan Zăvorâtul şi pe care am avut ocazia să o reproducem având ca sursă chiar blog-ul cuvioşiei sale. În remarca sa, Monahul Teodot sa sprijinit pe explicaţia lui Gheron Sava Lavriotul, conform căruia «până (s.n.) la condamnarea lui Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, sfinţii şi de Dumnezeu insuflaţii părinţi ai Sinodului al III-lea Ecumenic au primit ca fiind lucrătoare (s.n.) toate hirotoniile şi slujbele săvârşite de Nestorie până în momentul condamnării lui şi a ereziei lui de către Sfântul Sinod, chiar dacă acesta propovăduia erezia în public şi o impunea prin forţă şi violenţă».

După cum s-a spus anterior, «sinoadele, folosind iconomia, nu au dezaprobat această uriaşă iconomie». Citându-l pe Pr. Epifanie implicit este întărit punctul de vedere potrivit căruia, prin această măsură luată cu bunăvoinţă, aceştia «au fost primiţi iarăşi în sânul Bisericii». De altfel şi Sfântul Ierarh Grigorie Palama este extrem de precis când predaniseşte pe acest subiect: «Cei ce sunt în Biserica lui Hristos sunt cei care sunt în adevăr; și cei care nu sunt în adevăr nu sunt în Biserica lui Hristos».

Însă ereziahii, despre care este unanim recunoscut că învaţă şi propovăduiesc diverse hule  sunt eretici care nu se află în adevăr şi, evident, nu sunt ortodocşi. Asemenea şi Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov scoate în evidenţă faptul că acolo  «unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire» şi «unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie». Iar de aici rezultă pe cale de consecinţă logică un lucru neîndoielnic: acolo unde nu este Ortodoxie, acolo nu este Duhul!

Iar unde nu este Duhul despre ce “validitate” a “Tainelor” ar putea fi vorba?

Revărsarea harurilor Sfântului Duh în cazul respectivelor hirotonii (eventual şi asupra altor lucrări văzute – Taine – prin care omul se încredinţează de părtăşia cu Dumnezeu în Unica Sa Biserică) săvârşite în afara Trupului mistic al lui Hristos are loc numai dacă şi când cele ce îndeplinesc condiţiile de formă exterioare sunt primite de Biserică.

Monahul Teodot, în interpretarea sa personală (ce nu corespunde glasului Bisericii Ortodoxe) a învăţăturii clare a Sfântului Ierarh Teofan Zăvorâtul despre anatemă recunoaşte că «dacă cineva [!] stăruie în cugete eretice, se desparte de Hristos-Adevărul, ori că se dă, ori nu se dă anatema asupra lui», dar imediat se contrazice pe sine, afirmând: «dar dacă este arhiereu-preot-diacon [n.n. eretic], numai pri[n]tr-o caterisire a unui Sinod Ortodox se opreşte lucrarea harului prin-trânsul», ca şi cum ar fi spus că lucrarea harului Sfântului Duh continuă prin cel despărţit de Hristos-Adevărul şi care este duşman al Său.  Duşman – pentru că Însuşi a spus că «cine nu este cu Mine este împotriva Mea» (Matei 12, 30). Şi Sfântul Ioan Gură de Aur a recunoscut că ereticii sunt duşmani ai Fiului lui Dumnezeu. De aici reiese că o asemenea susţinere, conform căreia harul sfinţitor al Duhului Adevărului ar lucra în “Tainele” arhiereilor-preoţilor-diaconilor eretici necondamnaţi de un sinod special adunad în acest sens, conţine în sine sâmburele unei erezii antitrinitare întrucât promovează implicit lucrări şi voinţe contrare între două Persoane ale Preasfintei Treimi, Duhul şi Fiul.

Într-adevăr, caterisirile nominale – din sinoade – ale ereticilor au rolul de a preîntâmpina şi/sau elimina haosul în care se pot găsi cei mai neştiutori şi care îi pot urma pe arhiereii-preoţii-diaconii prin care nu mai lucrează harul.

Sperăm ca nimeni să nu ajungă a afirma şi despre cele de dinainte că sunt niște citate din Biblie și [din] Sfinții Părinți rupte din context, amestecate și potrivite precum [fac] sectanții pentru a se potrivi unor idei bigote și zelotiste.

Revenind la cartea Pr. Epifanie Teodoropulos, „Cele doua extreme: Ecumenismul şi stilismul”, ce a făcut şi încă face atâtea victime, mai ales printre studenţii/absolvenţii de aşa-zisă teologie, ce prin îndoctrinare au primit-o ca pe o scriere de neconstestat şi al cărei adevăr ar fi deja dovedit, pentru ca înlănțuirea logică greşită prezentată printre rândurile acesteia să nu mai hrănească şi astăzi asemenea unei mâncări alterate, cât şi datorită faptului că până acum nu s-a reuşit traducerea în limba romană a răspunsului în cuget patristic al Părintelui Theodorit Aghioritul dat sofismelelor Pr. Epifanie, dorim să îi rugăm prin intermediul acestui text pe Pr.Ciprian-Ioan Staicu şi pe teologul Mihai-Silviu Chirilă să purceadă cumva la traducerea cărţii „Convorbiri din pustie despre ecumenism”. Având în vedere că sunt nişte adevăraţi profesionişti în acest domeniu al traducerilor, această rugăminte rămâne valabilă inclusiv în situaţia în care de fapt domniile lor s-ar ralia întru totul opiniilor Pr. Epifanie. Necesitatea acestui demers reiese inclusiv din faptul că „Cele doua extreme…” a fost promovată şi oferită gratuit după pseudo-sinodul din Colimbari (Creta) de către cel puţin o mănăstire din Moldova ce luptă împotriva chiar a celor care s-au îngrădit de ereziarhi.

Ca să concluzionăm, deşi ar putea părea că în urma argumentelor aduse prin intermediul prezentului text poziţia eclesiologică a persoanelor îngrădite de ereziarhi după anti-sinodul cretan ar fi şubrezită sau chiar spulberată prin prisma faptului că istoria luptei împotriva eroziunii provocate de erezia ecumenistă nu a început acum, ci s-a purtat în secolul trecut prin mărturisirea ziloţilor vechi-calendarişti (cei ce şi astăzi sunt atât de huliţi pentru că sunt în Adevăr), în realitate lucrurile pot fi exact invers pentru nepomenitori – noii intraţi pe câmpul de luptă, căci după cum zicea un părinte înţelept, cea mai puternică persoană este cea capabilă să înţeleagă Adevărul. Dar… pentru a-L înţelege, în chip firesc, este necesar ca dezlegarea oricărei probleme să fie făcută cu toată sinceritatea, ceea ce presupune ca persoana respectivă să fie dipusă a accepta Adevărul oricât de tare o ustură cunoaşterea Sa!

După cum sublinia o distinsă doamnă, ce semnează Ioana, «în ortodoxie e esenţială puterea de a recunoaşte că ai greşit, şi de a o lua de la capăt, dacă ajungi să ai anumite alunecări, trebuie să îţi vii în sine, să te repliezi, şi să cercetezi cu atenţie. nu suntem fără pată, dar să nu persistăm în acea pată care se poate mări foarte mult… să o ştergem repede cu buretele, apelând la sfătuire şi la ce ne-au învăţat Sfinţii, ca să încercăm să nu greşim. […] cea mai mare minune mi se pare ca cineva să îşi recunoască greşelile, după ce le-a susţinut înainte cu fel de fel de argumente… e acest test al smereniei, dar, foarte important, şi al discernământului….»

«Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi», spune şi Psalmistul.

Speranţe reale există, întrucât nu multe persoane de astăzi au puterea să scrie public ceea ce în mai multe rânduri, sub diverse forme, a scris Pr.Ciprian: «Am greșit […]. Nădăjduiesc că nu se va mai întâmpla. Vă rog să mă iertați».

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că «a-l trece cu vederea pe cel ce dă speranţă de schimbare este rezultatul trândăviei».

La final, pentru dovedirea faptului că mărturisirea Pr. Ciprian-Ioan Staicu din Duminica Ortodoxiei nu este un caz singular în Patriarhia Română, este reprodusă aici şi transcrierea unui scurt fragment din Sinodiconul rostit în aceeaşi zi de către un alt părinte îngrădit de eretici, Pr. Ioan Miron din Judeţul Alba:

«[Pr. Ioan Miron:] „Tuturor ecumeniştilor din organizaţia Consiliul Mondial al bisericilor, care încearcă să formeze o altă “Biserică”, hulind Biserica întemeiată de Domnul, Cea Una, Sfântă Sobornicească şi Apostolească Biserică, tuturor acestora şi tuturor care îi susţin şi îi urmează conştient: Anatema!

[Turma de credincioşi:] „Anatema! Anatema! Anatema!”

[Pr. Ioan Miron:] „Tuturor acelora care s-au adunat în Creta la adunarea tâlhărească din iunie 2016 şi au vândut Dreapta Credinţă, zicând împotriva Hotărârilor Sfinţilor Părinţi şi împotriva Adevărului că şi hulitorii de Dumnezeu papistaşi şi ceilalţi împreună cu ei sunt Biserică şi că ortodoxul şi ereticul pot să se unească în Taina Cununiei, astfel aducând poporul dreptslăvitor în rătăcire, tuturor acestora şi tuturor care îi urmează cu bună-ştiinţă: Anatema!

[Turma de credincioşi:] „Anatema! Anatema! Anatema!”»

Pentru că, după câte se pare, această scurtă filmare este probabil dintr-un spaţiu neconvenţional, foarte potrivită e inserarea şi a unui fragment din cartea „Sfinţii catacombelor Rusiei” de Ivan Andreev (ce poate fi descărcată de aici).

«După închiderea Mănăstirii Sfântul Alexei şi anihilarea clerului ei, aceia dintre enoriaşi care au rămas credincioşi păstorilor lor şi concepţiei acestora au rămas cu totul fără biserici şi fără slujbe, nevrând să meargă la bisericile serghianiste deschise. Preoţii secreţi veneau rar şi din întâmplare şi slujeau în case. Doar oamenii de încredere, cu aceleaşi convingeri, cunoşteau acestea şi le spuneau despre slujbe şi altora care aveau aceleaşi convingeri. Preotul slujea noaptea şi până atunci se ascundea într-un depozit sau într-un grajd, iar cînd venea noaptea pleca în altă parte. În timpul slujbelor, oamenii cântau încet şi se uitau pe fereastră, ca să vadă dacă vine cineva. Dacă se auzea o ciocanitură, mai întâi îl ascundeau pe preot şi apoi deschideau uşa. Erau cazuri când cei care aveau grija de casă nu ştiau că se săvârşea o slujbă, deoarece acestea aveau loc atunci cînd ei plecau la muncă. Unii participanţi ai Bisericii ruse din catacombe, care au plecat peste hotare în 1943, au intrat atunci pentru prima dată după treisprezece ani într-o biserică»

Precum a început Biserica – în catacombe –, la fel – în catacombe – Îl va aştepta pe Stăpânul cerului şi al pământului să vină pentru a face Judecata întregii lumi.

«Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare» (Ecclesistul 1, 9).

٭          ٭          ٭

Dacă cineva, acum, când au fost anatematizaţi ereziarhii ecumenişti şi toţi aceia care îi urmează [!], în acest moment de o reală importanță  pentru mântuire, dar chiar şi istorică, este copleşit prin împuținarea sufletească datorată grijilor pentru soarta sa ca urmare a inevitabilei pierderi a locului de muncă/de viețuire din cadrul instituțional al B.O.R. sau în legătură cu acesta (în cazul profesorilor de religie, librarilor ş.a.) din cauza mărturisirii împotriva ereziei, Dumnezeu–Duhul Sfânt, Cel ce l-a insuflat şi pe Sfântul Proroc David şi în purtarea de grijă a Căruia este întreaga Creație, îi vine întru întâmpinare şi îmbărbătare cu aceste stihuri din Psaltire:

«[Dacă] Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? [Dacă] Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?» (Psalm 26, 1-2)

«De s-ar rîndui împotriva mea oştire, nu se va înfricoşa inima mea. De s-ar ridica împotriva mea război, eu în El nădăjduiesc.» (Psalm 26, 5-6)

 

 «Celor ce cu bună-ştiinţă sunt în părtăşie euharistică cu aceşti eretici înainte-pomeniţi […], anatema!» (din textul Anatemei ROCOR – 1983)

[1] Diac. Ioan I. Ică jr., „Canonul Ortodoxiei II. Sinoadele Ecumenice”, Ed Deisis, Sibiu, în curs de apariţie, p.659; fragmentul intitulat „Duminica şi Sinodiconul Ortodoxiei — dosarul integral” este disponibil prin intermediul site-ului pemptousia.

[2] Adresându-se celei de-a III-a Adunări Ecumenice [n.n. ecumeniste] Europene de la Sibiu din 2007, domnul Daniel Ciobotea şi-a expus convingerile eretice prin accentuarea mesajului de tip ecumenist, despre care a arătat că se constituie într-un „imperativ foarte actual în contextul efortului comun pe care creştinii [n.n. ereticii] Europei îl depun […] la nivel global, pe calea refacerii unității Bisericii[!!!]. (sursa: http://basilica.ro/cuvantul-ips-mitropolit-daniel-cu-prilejul-celei-de-a-iii-a-adunari-ecumenice-europene/)

 Deci, pentru acest pseudo-patriarh, în momentul de față Biserica nu fiinţează în chip văzut, astfel că domnia sa şi cei de aceeaşi cugetare se supun osândei lui Dumnezeu–Duhul Sfânt, Cel ce i-a mişcat în 1983 – imediat după eretica Adunare a CMb de la Vancouver – pe ierarhii ROCOR în frunte cu Sfântul Mitropolit Filaret al New-York-ului, să condamne astfel erezia ecumenistă: «Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate „ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup […] sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, anatema!»

[3] Arhieraticon, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1993, p. 93.

[4] Sursa: https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/ar-vrea-pr-arsenie-boca-sa-fie-canonizat/

[5] Reportajul ProTv „Negocieri între Biserici pentru ca ortodocşii şi catolicii să sărbătorească Paştele împreună. Reacţia BOR la propunere” se găseşte aici.

 

 

Anunțuri

13 gânduri despre “UNDĂ DE ȘOC ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ: În conglăsuire cu obştea de credincioşi, Pr. Ciprian-Ioan Staicu i-a ANATEMATIZAT nominal pe ereziarhii din Sinodul B.O.R. ! + COMENTARII

  1. „Avem lege si dupa legea noastra trebuie sa moara caci s-a facut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu”. Asa imi suna mie genul acesta de articole. Adevarurile prezentate aici sunt unite de ambiguitate la fel ca la sinodul din Creta. Nu sunteti cu nimc mai presus. Doar forma difera, duhul pare sa fie acela… Daca vreti sa lucrati in slujba lui Dumnezeu, plangeti in rugaciune, inmultiti metaniile, rugati-va cu dragoste pentru luminarea ierarhilor. Dumnezeu are nevoie de sfinti, nu de avocati. Va apreciez ravna dar simt ca nu e condusa de Dumnezeu. Invatati ce inseamna cuvintele „mila voiesc iar nu jerta”.

    Apreciază

    1. sfantulstefancelmare

      Reiau:
      O, amar mie, păcătosul, că sunt ticălos mai mult decât toți oamenii; pocăință nu este întru mine. Ci dă-mi mie, Doamne, lacrimi, ca să plâng faptele mele cu amar!

      Dar, după cuvântul Sfântului Theodor Studitul, «poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinţei. Căci zice: „Grăieşte şi nu tăcea” şi: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi sufletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) şi: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Aşa încît atunci cînd e vorba despre credinţă, nu trebuie a spune: „Cine sunt eu? Preot? Nicidecum. Căpetenie? Nici aceasta. Ostaş? Dar unde? Agricultor? Nici măcar acest lucru. Sărac sînt, care se preocupă numai de hrana cea de fiecare zi. Nici un cuvînt şi grijă nu am pentru chestiunea pusă în discuţie”. Vai! Pietrele strigă, şi tu taci şi eşti fără de grijă? […] tu cel ce va să dai seama înaintea lui Dumnezeu în ceasul cercetării chiar şi pentru un cuvînt deşert, deşi vei fi întrebat spre a da socoteală, spui ca unul fără de minte: „Ce treabă am eu cu acest lucru?” […] chiar şi săracul e lipsit de orice apărare în ziua judecăţii şi va fi osîndit ca unul care acum nu grăieşte, căruia şi osînda îi va fi sigură, fie şi numai pentru acest lucru»

      Apreciază

  2. Trebuie sa fim alaturi de preotii nepomenitori si sa nu mai stam la slujbele erticilor.Deaemenea trebuie rezolvata si problema calendarului prin intoarcerea la calendarul vechi divin de unde am fost rupti in 1924.Nu am in jur preoti nepomenitori la care sa merg si nu stiu ce sa fac?.0785946491

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mântuirea nu este personală, ne mântuim împreună, adică e nevoie de comuniune. Cu cine faci matale comuniune, cu ce Biserică Autocefală ??? Slătioara nu e în comuniune nici cu BORu, nici cu ROCOR, nici cu BOR, sunteți rupți de Biserică, sunteți în schismă, deși aveți adevărul, dacă nu rămâneți în Biserică și să mărturisiți poziția dvs din interiorul Bisericii. Vă rog să mă iertați, fugiți de o extremaă, cădeți în alta. Mila Domnului peste noi.

      Apreciază

      1. Stimate domnule Marius Popescu,

        Comuniunea – dacă nu este în adevărul Credinţei Ortodoxe şi în Adevărata Biserică a lui Hristos – este spre pierzarea sufletului.
        “Bisericile” Autocefale la care vă referiţi Dvs. sunt acele jurisdicţii aparent ortodoxe, fără însă a fi, ce sunt implicate în promovarea ereziei ecumeniste sau care păstrează comuniunea euharistică spre osândă cu acestea, justificându-le astfel acţiunile.
        BORu, adică Patriarhia Moscovei, este “Biserica” pe care a creat-o Stalin. Dacă încă nu aţi citit această carte, vă rog să o faceţi de acum înainte: https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2015/04/02/sfintii-catacombelor-rusiei-samizdat-2015-impotriva-cenzurii-oficiale-bisericesti/
        Despre pretinsa unire a ROCOR cu organismul eretic moscovit citiţi aici: https://traditiaortodoxa.wordpress.com/2007/06/25/ce-se-ascunde-in-spatele-planificatei-unificari-a-bisericii-ruse-din-afara-granitelor-cu-patriarhia-moscovei/

        Afirmaţi: «sunteți rupți de Biserică, sunteți în schismă, deși aveți adevărul».

        Ce poate fi mai tragic decât să nu conştientizaţi contradicţia flagrantă în care vă aflaţi şi anume că prin propriile cuvinte recunoaşteti că aceia pe care Dvs. îi socotiţi schismatici deţin adevărul.
        Iar pentru că adevărul este unul singur şi nu de două feluri sau două, este de la sine înţeles că para-Biserica Oficială – pe care încercaţi să o apăraţi – deţine minciuna.

        Dumnezeu întrupat a spus: «Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.» (Ioan 8, 32)

        Ce justificare credeţi că veţi avea la Judecată atâta timp cât aţi cunoscut unde este adevărul?
        Nu vă este frică de faptul că s-ar putea să auziţi nişte cuvinte asemănătoare acestora:
        Slugă vicleană şi leneşă, ştiai unde este adevărul? Se cuvenea deci ca tu să îl urmezi.
        Pentru aceasta pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor
        ?

        Apreciază

  3. Pe de-o parte Staicu ii da anatema pe eretici, iar pe de alta impreuna cu Sava Lavriotul se lupta pentru a „demonstra” validitatea tainelor lor. Cat fariseism!
    Asa vor face si la Sinaxa din 4 aprilie care astfel se va transforma intr-o adunatura de eretici.
    Domnul ne invata ca sa nu amestecam da-ul cu nu-ul, ci ceea ce e da, sa fie da si ceea e nu, sa fie nu. Or ei spun nu ereziei ecumeniste si da tainelor ereticilor. Gri, caldicei si varsati din gura Domnului.
    Sinodul ROCOR care a anatematizat ecumenismul in 1983 spune clar ca cel ce afirma ca tainele ereticilor sunt valide, la randul lor sunt anatema.

    Apreciază

  4. Aveti dreptate domnule Hristofor Tarau, istoria „antiecumenismului” incepe din anii ’20, nu din 2017! De aceea este absurda tacerea si cu atat mai mult vrajmasia contra vechilor calendaristi de care dau dovada cei care s-au ingradit acum in Romania si care zic ca lupta in contra ereziei ecumenismului.

    In Grecia lucurile sunt mai de bun simt, desi si acolo exista deviatii. Poate ar trebui sa fie o lectie si pentru cei ingraditi din Romania, daca mai au vreun pic de sinceritate:

    – Mitropolitul Augustin de Florina a laudat lupta vechilor calendaristi http://krufo-sxoleio.blogspot.ro/2014/10/1967.html

    (traducere googletranslate http://translate.google.ro/translate?sl=auto&tl=en&js=y&prev=_t&hl=ro&ie=UTF-8&u=https%3A%2F%2Fkrufo-sxoleio.blogspot.ro%2F2014%2F10%2F1967.html )

    – Protoiereul Gheorghe Metallinos a laudat si incurajat pe Parintele Theodorit Aghioritul (Mavros), autorul cartii de care scrieti in acest articol: http://krufo-sxoleio.blogspot.ro/2017/03/blog-post_17.html

    (traducere googletranslate http://translate.google.ro/translate?sl=auto&tl=en&js=y&prev=_t&hl=ro&ie=UTF-8&u=https%3A%2F%2Fkrufo-sxoleio.blogspot.ro%2F2017%2F03%2Fblog-post_17.html )

    Mai trebuie spus ca Parintele Theodorit nu sustinea dpdvd ecleziologic lipsa harului la nou calendaristi, asa ca din acest punct de vedere ignorarea operei acestui parinte aghiorit din partea celor ingraditi acum in Romania e cu atat mai absurda! Observatiile dumneavoastra din acest articol sunt asadar cu atat mai pertinente.

    – Publicatia teologica si de actualitate Orthodoxos Typos editata de nou calendaristii de orientare conservatoare au reflectat ani de-a randul lupta vechilor calendaristi si a zilotilor athoniti, abia de prin 2000 incoace au schimbat politica. Pururea-pomenitii Parinti Ambrozie Fontrier si Patric Ranson traduceau in revista La Lumiere du Thabor informatii si noutati din Orthodoxos Typos.

    Nu mai vorbim de comuniunea deplina intre ROCOR si vechii calendaristi greci:

    http://traditiaortodoxa.wordpress.com/2015/04/22/parintele-vasilie-sakkas-despre-harul-la-nou-calendaristi-dar-si-despre-manipularile-oficialilor-si-istoria-adevarata-a-bisericii/

    – Aici apar Sfantul Ioan Maximovici si Vladica Averchie impreuna cu vechii calendaristi greci: http://traditiaortodoxa.wordpress.com/2009/10/10/biserica-ortodoxa-rusa-din-afara-granitelor-si-biserica-ortodoxa-vechi-calendarista-greaca/

    – Chiar respectabilul Parinte Theodor Zisis spunea: „Ne îngrijim să ne unim cu ereticii, fără ca aceștia să se lepede public de ereziile lor, dar rămânem despărțiți de frații noștri care țin calendarul părintesc, față de care nu avem nici o diferență în credință”

    http://lumea-ortodoxa.ro/pr-theodoros-zisis-ne-ingrijim-sa-ne-unim-cu-ereticii-fara-ca-acestia-sa-se-lepede-public-de-ereziile-lor-dar-ramanem-despartiti-de-fratii-nostri-care-tin-calendarul-parintesc-fata-de-care-nu-av/

    Deci e clar ca Parintele Zisis nu se referea la sinoadele oficiale (ecumeniste!) care tin stilul vechi, care oricum erau in comuniune cu cei de care s-a ingradit de curand.

    Mai adaug faptul ca in Grecia toti cei care s-au ingradit de-a lungul timpului de la oficiali au revenit la Calendarul Patristic, fara ca toti sa fi trecut in sinoade vechi calendariste. Este evident ca, la fel ca si in cazul romanilor ingraditi, nu-i obliga nimeni sa treaca in Sinoade „stiliste”, dar au realizat singuri un lucru de bun simt: ca este absurd sa crezi ca lupti impotriva ereziei ecumenismului dar sa te tii in continuare de prima manifestare a ereziei ecumenismului: schimbarea Calendarului Patristic cu cel papistasesc anatemizat, opera masonilor care au incercat sa batjocoreasca Ortodoxia din 1920 incoace!

    Sa vada deci toate acestea si cei de la noi care se considera luptatori antiecumenisti, si sa se rusineze, sa lase hulele la o parte pentru mantuirea lor, daca mai au putina constiinta in ei.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Există chiar butoane pentru aceasta în subsolul fiecărui articol. Doar că vă rog să confruntaţi ceea ce va apărea pe pagina/blog-ul/site-ul Dvs. cu articolul original şi să remediaţi eventualele neconcordanţe ivite ca urmare a procesului de preluare (a se vedea spaţierea şi bold-uirea, cât şi poziţionarea în text a capturilor foto şi video).

      Apreciază

Lăsați un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s