Despre ura şi bestialitatea de neînchipuit pe care diavolul le-a dezlănţuit pentru impunerea inovaţiei calendariste. Un preot a ajuns să dezgroape trupul unui copil şi apoi l-a spânzurat în clopotniţă

 

«De vă urăşte pre voi lumea, ştiţi că pre

Mine mai înainte decât pre voi M’a urât.»

(Ioan 15: 18)

«Şi acestea vor face vouă, pentru că

 n’au cunoscut  pre Tatăl, nici pre Mine.»

 (Ioan 16: 3)

 

 

Fragment dintr-un răsculător cuvânt[1] al Episcopului Flavian Bârgăoanu:

«Le-am ţinut în mine, ca să le spun, să nu le spun… cât s-a putut suferi în Biserica noastră, dar m-a durut enorm de mult cum pot minţi aceşti oameni. Am făcut o paralelă între judecata şi condamnarea la moarte a Mântuitorului şi condamnarea Bisericii noastre şi blasfemierea ei. Fiii acelora care L-au condamnat pe Domnul, strănepoţii [în duh] de peste două mii de ani, până în zilele noastre, caută să se erijeze [sic!] [eschiveze] de la culpă, elegant, sofistic, retoric – „Nu noi L-am răstignit, [ci] romanii”. În faţa plebei te poţi disculpa, dar în faţa victimei niciodată […]

Sângele care a curs în Biserica noastră nu se datorează jandarmeriei, miliţiei – aceia erau nişte oameni diformi, [dar] erau printre ei şi oameni cerebrali…  măcar dacă nu putea face un bine, se făcea că nu vede. Pe lângă ei era preotul [n.n. nou-calendarist]!

De ce mă incită acest lucru atât de mult?

Eu am fost ultimul din ceata acelora care au pătimit  şi nu mă elogiez, că e urât, dar spun că am fost ultimul închis.

N-avea cu mine nici o problemă secţia de poliţie de aici sau primaria, totul era popimea,  fiindcă tot ce se lua şi se jefuia mergea în bisericile lor. Dărâmările care au fost aici lor s-au datorat şi nu buldozerelor primăriei.

În ’36, patruzeci de biserici au fost dărâmate sub comanda şi bagheta de comandă a preoţilor locali.

I-aş spune: „Părinte doctor docent şi mai multe grade [în continuare][2], cum îţi permiţi aşa de injurios  ca să vorbeşti la adresa acestor mucenici? Poate nici taică-tu nu era pe atunci, dar bunicii cu siguranţă erau semănaţi pe undeva prin nişte locuri”.

În momentul schimbării calendarului toată ţara s-a agitat, aşa cum erau oamenii atunci, simpli, […] erau curaţi la suflet. Fiindcă am fost prezent la aceste lucruri nu mai avem nevoie să deschidem pagini ruginite, colbăite de vreme, rupte de curgerea anilor. Vă spun eu care sunt prezent şi mă vedeţi cum vă văd cât s-au pătimit preoţii noştri:

Într-o comună în Tulcea s-a dus un biet preot [ortodox] prin anii ’87 să mărturisească un om care trăgea să moară. Preotul [nou-calendarist] s-a dus la miliţie, a venit împreună cu miliţia, l-a luat şi – gândiţi-vă [ce] mentalitate [avea], deci nu era pe atunci de demult, [ci] acum, mai recent, câţiva ani – l-au legat de gardul poliţiei [n.n. la acea vreme, miliţiei] şi acolo a stat legat ca o vită, batjocorit de oameni! Nu era poliţistul vinovat, era preotul!

N-aveam cimitire, [iar] când murea un om trebuia să-l ducem la groapă. Închideau porţile cimitirelor, nu vroiau să dea drumul, iar un preot l-a adus [pe cel decedat] până la cimitir, preot de-al nostru, i-a făcut Trisaghionul şi… „luaţi voi cadavrul de acum”. Şi a rămas sicriul la poarta cimitirului. Trebuia să intervină poliţia şi cu primarul ca să forţeze pe acel nemernic să ia cadavrul şi să să-l îngroape.

Când era diferenţa aceasta de două săptămâni în Postul Naşterii Domnului [n.n. când postul papistaşilor se încheiase deja] mergea popa cu jandarmul în casele oamenilor să vadă ce-au mâncat. Şi a fost un caz când a despicat gura unei bătrâne şi a îndesat lapte sau carne [pentru] că ea nu vroia. [Şi] a murit!

 

„Părinte profesor, vino ca să îţi spun eu adevărul, nu [cel pe] care îl spui tu acolo scris şi deformat de voi!”

L-aş întreba: „La rădăcina acestor atrocităţi cine a fost? Miliţia? Comunismul?

Câtă perversitate!

 

Înainte de a veni comuniştii ne condamnau într-un fel. Au venit comuniştii [şi] ne condamnau că suntem regalişti. Au plecat şi aceşti pasageri, trepăduşi [şi] au venit alţii, fiii lor, de altă coloratură. Ne-au atârnat alte etichete.

Stau şi mă întreb: „Am făcut eu ceva în Biserică, am schimbat omule, de vreme ce până acuma, până în ’24 tu aşa ai ţinut şi peste noapte mă scoţi în extremis şi îmi atârni o etichetă că sunt stilist?

[…]

O spun cu glas de leu, că a răscolit supărarea…  Cât de greu ne-a fost să renaştem din cenuşă Biserica!

Nu ne-am făcut o Biserică pentru că eram nişte nebuni, nişte rebeli, [ci] suntem păstrătorii Sfintelor Aşezăminte ale Sfinţilor Părinţi.

 

În ’29 au intrat într-o degringoladă că nu mai ştiau cum să serbeze Paştele.

Cine i-a ajutat?

În Europa, nu mai ştiu locaţia, s-a făcut un grup de foarte mari deştepţi, toţi cu sorginte iudaică, titraţi ca aceştia de astăzi, şi le-au spus: „Serbaţi Paştele!” Nu cum trebuia,  [ci] tocmai schimbat după [noul] calendar şi s-au umplut de tot râsul.

Acest cuvânt să-l socoată fiecare cum vrea, dar dacă aţi fi în postura de a fi victime poate aţi fi mai colerici ca mine sau ca alţii, dar te răscoleşte această imbecilitate, nu mai au ce născoci.

Schimbarea calendarului s-a făcut cu scopul mărşav de a alinia Biserica Vaticanului cu Ortodoxia, de fapt această hidră, acest balaur care urmăreşte Orodoxia de secole s-o înghită n-a putut să facă decât în ’24 primul pas, nu fără organizaţiile obscure care şi-au jucat rolul la cele mai înalte cote. Aceia au avut interesul ca să dărâme Ortodoxia, au zdruncinat-o, dar n-au răpus-o.

Şi să închei cu o scenă oribilă, care este imortalizată, este vie în oamenii care încă mai trăiesc:

Unui om i-a murit copilul. Durere. Nu i-a dat voie în cimitir să-l îngroape. Şi tocmai în ziua aceea preotul [nou-calendarist], întâmplarea s-a făcut că nu era în localitate. [Astfel] oamenii au îngropat acel copil. 

Ce credeţi?

Când a venit [acesta] i-a pedepsit pe toţi, şi [pe] umilii gropari, că era în putere, avea factorul de decizie.

Şi a recurs la un gest care cred că nici la cei mai oribili oameni nu-l găsim: a dezgropat copilul şi în răzbunare l-a spânzurat în clopotniţă! Zece zile a stat acolo până s-au senzibilizat mai marii aceluia şi autorităţile!

 

Iubiţi credincioşi, toate le-am tăcut şi multe avem a le închide în acest piept de om. Le-am spus în premieră, că multă durere a stârnit.

Aşa că: „Părinte preot, care eşti nepotul acelora de demult, nu-ţi vinde demnitatea pe un blid de linte! […]”

 

Iată dragi credincioşi ce înseamnă ca să treci în împietrire, au trecut deja în împietrire! Că [pe] tot cel care nu cântă după el, l-a scos afară din cercul lor, din cauză că sunt actorii a celei mai oribile din istorie lucrări: ecumenismul! Până şi în Biserica lor este furtună. Au semănat în ’24 vânt şi acuma a început furtuna.

 

„Au fost mai mulţi doctori docenţi, domnule Profesor, mult mai stilaţi ca Dumneata şi au stat împotriva Adevărului.”

Şi i-aş sugera mai cu atenţie să citească buchea cărţii la care s-a cultivat – Istoria Bisericii –  şi să vadă că aceia au căzut la rădăcina Adevărului.

[…]

Îi mulţumesc pentru datele pe care le-a scris şi chiar mă bucur enorm de mult, iar Frăţiilor Voastre vă rămâne în liberul arbitru, să vă bucuraţi sau să vă smintiţi […]»

 

O faptă abominabilă asemenea celei anterior amintite apare şi în relatarea Sfântului Marcu Evghenicul despre cucerirea Tesalonicului[3] – a doua capitală a Imperiului – de către barbarii turci în anul 1430: «Arhiereul Cetăţii (Sfântul Simeon al Tesalonicului) scăpă de dezastre, deoarece părăsise viaţa cu puţin timp mai înainte (15 septembrie 1929). Într-adevăr canibalii l-ar fi tăiat în bucăţi mici… Trupul său mort l-au scos din mormânt cu o turbare nebunească, l-au batjocorit cât au putut  şi l-au aruncat. Pentru că şi aceasta i-a îndemnat tatăl lor diavolul  să facă, să sape mormintele, […] ca nici măcar cei ce au murit mai demult să nu rămână fără a pătimi dezastre…»

«După roadele lor îi veţi cunoaşte.» (Matei 7: 16)

Iar vrednica Monahie Sofia dă aşişderea o mărturie în cadrul unei discuţii înregistrate cu o maică mai tânără, dornică să afle cele întâmplate pe atunci, din care preluăm cele aşternute aici în text:

«Monahia Sofia:  Sunt născută în ’24, 2 octomrie ’24, când s-o schimbat calendarul [n.n. mai exact la o zi distanţă]. Cred că eram de 5, 6 ani când o venit la noi, la bunica care nu o primit calendarul, [că] familia Tomuleştilor n-o primit calendarul, o suferit, n-or fost…

Ucenica: Bine trataţi.

M.S.:  Aşa. Dar n-a primit. Şi a venit un preot la noi care făcuse şcoala de preot [sic!] la Mânăstirea Neamţu’ cu unu’ Ioniţă. Când s-a schimbat [calendarul] era la teologie acest preot, diaconul [n.n. probabil la vremea aceea] Eustaţiu Andreescu.

U:      Aşa.

M.S.: Da. Şi acolo [la seminarul mânăstirii] ei s-au luat amândoi […].

U:     Deci preotul Ioniţă cu Eustaţie Andreescu, la Neamţ au fost…

M.S.: La Neamţ, la Mânăstirea Neamţ.

          O venit un ordin: Care se dă cu calendarul gregorian le dă câte 3000 de lei şi 5 hectare de pământ[4]!

U:       Erau aici în Zăneşti, slujeau împreună?

M.S.:  Erau la teologie, încă nu terminaseră.

U:       Asta în ’24.

M.S.:  Pe urmă ce-o zis, o terminat, s-o luat ei aşa la clanţă [n.n. la ceartă]… Nu că nu ştiu ce […], hai că ne dă pământ, avem…

U:       Asta […] zicea Ioniţă.

M.S.: Ioniţă [zicea][Iar Părintele Eustaţiu zicea că] nu-i adevărat, nu facem nici o schimbare, eu merg înainte după… asta [aşezământul] făcut de Sfinţii Părinţi la Nicheea. Cum ştiau ei după cum învăţau ei, doar învăţau acolo.

          […] O terminat teologia.

         Şi ăla o venit şi s-a nimerit în Comuna Zăneşti; la noi pe Ioniţă l-a repartizat preot [la] biserica care era făcută de bunicul Toma şi cu băieţii lui […]. Ioniţă când s-o văzut în Comuna Zăneşti, la noi, o văzut că sunt mulţi oameni care n-o primit calendarul şi acuşa făcu râs de colegul lui de teologie, de Părintele Eustaţiu: „Vino, vino la Zăneşti, Judeţul Neamţ, că comuna… şi acolo o să […]”

         „Bine, bine” [a răspuns]. O venit după cuvântul lui şi o făcut… Unde a venit? La aceştia care n-o primit calendarul.

U:      Dar el ţinea, Ioniţă, pe nou deja, nu? Slujea pe nou?

M.S.: Ioniţă [era] pe nou, cu toţi din prima, cu primar, cu jandarm, cu tot, cu toată suita .

         Atuncea el [Părintele Eustaţiu] n-a mai vrut. Şi o venit [Ioniţă]: „Hai vină, că aşa… ” I-o dat voie până o terminat biserica.

         Of, Doamne, Doamne!

         […]

U:      Aţi făcut altă biserică, pe vechi?

M.S.: O făcut biserica în ogradă la noi […] Şi când o terminat-o, mămăică, o şi pus la cale Ioniţă şi o venit jardarmi, o venit tot, o dărâmat-o. Eram copil şi venea armata pe drum […].

U:      Eraţi cumva opuşi.

M.S.:  Da, două tabere.

       Şi atuncea o venit mamă: pe bunica o bătut-o, pe tataia l-o bătut, pe moş Toader,  fratele lui tataia, în ograda bisericii l-o bătut cu… jandarmii cu un par l-o bătut. Trandafira era gravidă, chiar măritată fata lui, şi ţipa în biserică: „Îl omorâţi pe tătăică, îl omorâţi!”

        [Erau acuzaţi] că de ce o primit să facă biserică în ogradă la ei acolo. [Pentru] că era ograda mare […] deoparte era moş Toader, deoparte era tataia şi în mijloc biserica. Biserica [era] un bibelou, mamă. Dar cât de repede or făcut-o… [nici] nu ştiu în cât timp o făcut-o [pe] bisericuţa ceea.

U:      Păi… setea pentru a avea o biserică.

M.S.: Da… era de cărămidă şi pe dinafară şi pe dinăuntru cu […]

U:      Şipcă din aia bătută.

M.S.: Da […] Şi a venit s-o dărâme. Noi ne-am dus – eu eram copil – ne-am zis hai să luăm bucăţele de la catapeteasmă […] curgea din catapeteasmă bucăţele de icoane. Şi… ce să luăm? Ne-a fugărit […]

      Când a trebuit să deie [jos] Sfânta Cruce de [pe] turnul mare o legat-o de vârf cu lanţuri… [şi la tras] au pus două perechi de boi […] Şi cum au legat-o de vârf se aşteptau să vie fărâmată, cu… Ea a venit, o alunecat şi a ajuns până aşa […]

U:       A picat în picioare.

M.S.:  Da.

          […]

          Şi pe Părintele, l-o luat, l-o bătut.

U:      Părintele Eustaţie?

M.S.: Părintele Eustaţiu Andreescu. L-o luat, l-o bătut. Aveam un măr chiar lăngă fântână, un măr mare grozav şi l-au legat acolo. Era în Postul Mare şi un frig de crăpa [pietrele].

U:      Iarnă.

M.S.: Da. L-o legat de măr, i-o smuls barba cu cleştele, i-o smuls dinţii din gură cu cleştele, l-o descheiat la bocanci… Avea nişte bocanci răi, parcă-l văd. Of, Doamne! Şi o turnat apă în bocanci [n.n. şi Maica Sofia începe să plângă] şi o îngheţat chicioruţele acolo în bocanci, mamă. [Apoi] l-o luat şi n-a mai ştiut nimeni de el. Şi l-o dus în Insula Şerpilor […]

       După mulţi ani, după ce am făcut a doua biserică, acolo unde e şi acum, o trimis o scrisoare, că i-o făcut un parastas mare, i-o făcut un prinos [n.n. colac mare] cât o roată de maşină. Era un bocet în biserică […]

U:      Când aţi primit scrisoarea.

M.S.: Când [s-o] citit scrisoarea. Mamă, nu ţin minte un cuvânt [din ea]. Şi am zis [că] lumea-i păcătoasă, nu ştiu ce s-o întâmplat, acea scrisoare trebuie să fie pe Sfânta Masă. Ce învăţături era acolo, clocotea biserica de plâns cum îi îmbărbăta, că zice…

U:      Să nu se lepede de credinţă.

M.S.: Da, zice[a]: „Din mila Lui, Dumnezeu mi-o rânduit […]” Avea un vocabular […] trecea prin tine, prin sufletul tău, prin inima ta cuvintele lui.

U:      Darul Duhului Sfânt.

M.S.: Da. Şi: „Să păstrăm credinţa până la ultimul, măcar… ”, ca la un sfânt apostol. Şi [mai zicea că]: „Am găsit un creştin şi am putut să îi încredinţez scrisoarea să ajungă… ”

         Târziu o ajuns la noi, după cum era data.

         Scrisoarea [mai arăta]: „Că eu mai am două ore şi voi fi decapitat!”

         Îţi dai seama lumea cât o putut să plângă când o auzit []  „două ore mai am de trai şi voi fi decapitat acolo în Insula Şerpilor”?

          L-o fi înecat, ce-o fi făcut cu el, nu ştiu.

          […]

        Şi asta o făcut popişorii noştri [de pe nou] şi acum să te duci la el, să-i pupi mâna, ce să-i faci? Când ştiu cum l-o chinuit pe-al nostru. Of, cât de blând mai era!

          […]

U:      Din ce loc era el, din ce zonă?

M.S.: Era din Oltenia, mamă.

U:      Oltean.

M.S.: Da, oltean, da.

U:      Şi el a terminat teologia la Neamţ. Dar era călugăr?

M.S.: Călugăr.»

 

«Ei, auzind acestea, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui.» (Fapte 7: 54)

Şi deşi faptele aşternute în scris mai înainte sunt îndeajuns de strigătoare până la cer, nu trebuie uitat – pentru creionarea mai aproape de realitate a tabloului acelor ani, în general – de ceea ce s-a petrecut, aşa cum relatează Maica Sofia, cu lemnele şi lambriurile bisericii la ridicarea căreia s-a ostenit chiar Sfântul Eustaţie, Noul Mucenic, anume că în bătaie de joc s-au construit din ele wc-uri, iar icoanele sfinte au fost lepădate în gunoiul grajdului de animale al papistăşitului preot nou-calendarist.

În acelaşi registru al terorii se înscriu şi informaţiile aduse de către domnul Constantin Ciocârlan din Comuna Grumăzeşti într-un interviu, potrivit căruia în Comuna Vânători un anume popă nou-calendarist Danielescu «s-a îmbrobodit cu bertă [n.n. broboadă mare de lână cu ciucuri] ca să nu se vadă barba şi s-a apucat de stricat la clopotniţă», însă distrugând respectivul acolo sus, i-a căzut un lemn în capul unui soldat şi l-a omorât. Iar «când jandarmii goleau paraclisul din casa lui Ion Urzică, protopopul locului fiind chemat de preotul Bîrliba, s-a urcat în picioare pe Sf. Masă, fuma ţigări şi mânca din anaforă[5]». Acolo se găsesc şi în ziua de astăzi odoare sfinte, anume multe icoane ce se aflau în bisericuţă şi au fost stropite de sângele (ţâşnit al) Sfinţitului Mucenic Pamvo Hoisu atunci când jandarmii i-au înfipt baioneta în piept.

De altfel sunt şi alte şi alte istorii ce nu trebuie cumva uitate, întrucât sunt pline de tragism.

Aşa, de pildă, rememorează domnia sa, domnul Constantin, cum o maică a fost îngropată fără preot – asemănător drept-slăvitorilor din Transilvania care s-au împotrivit uniaţiei cu Roma în secolul al XVIII-lea –, doar de către surorile sale monahii, care ulterior s-au dus într-o altă locaţie unde sta ascuns pentru a nu fi arestat Sfântul Ierarh Glicherie, pe atunci preot, ce i-a făcut slujba de înmormântare acolo.

Foarte ziditoare pentru suflet este povestirea despre curajoasele maici de la Mânăstirea Brădiţel, care «au făcut lanţ împrejurul bisericii […] cu cărţile [de sluj] în mână şi s-au aşezat toate, că erau o sută, o sută douăzeci erau atunci, s-au aşezat toate îmrejurul bisericii […] şi zice: „Dacă o dărâmaţi, dărâmaţi-o pe noi!». Iar acestea se întâmplau în condiţiile în care exista autorizaţie de construire a acelui lăcaş, dar ea nu mai prezenta nici o importanţă când «popii [de] pe nou se duceau şi spuneau să se strice».

De altfel, Sfinţitul Cuvios Glicherie Tănase a suferit mult în detenţie, «fiind persecutat, batjocorit de jandarmi, a fost dus în beci unde jandarmii în stare de ebrietate se urcau în spatele lui şi-l băteau pe rând până când oboseau, încât pereţii beciului erau stropiţi cu sângele Cuviosului.[6]». Iar o parte din credincioşi «au fost arestaţi şi băgaţi la închisoare, călugării şi călugăriţele au avut aceeaşi soartă şi s-au stins din viaţă prin închisorile de la Vărzăreşti […]

Trebuie să stăm, să gândim, să depănăm toate suferinţele acelor oameni care au fost înaintea noastră, să le dăm cinstea cuvenită, pentru că ei au fost acei care au luptat până la sânge [7]».

 

Acum poate vom ajunge a înţelege de ce Pronia lui Dumnezeu a îngăduit satanizarea în puşcăriile comuniste a unei mari părţi a poporului român, care în majoritatea sa a acceptat batjocorirea Ortodoxiei de către slujitorii duhurilor întunecate după anul 1924. Un indiciu al acestui fapt îl reprezintă şi episodul descris tot de către Maica Sofia, pe care v-il transpunem în final:

«Ucenica:   Dar când au plâns icoanele, mamaie, când a fost asta?

Monahia Sofia: Mamaie, hăi, înainte de asta [n.n. anume de bătaia şi răpirea Părintelui Eustaţie]. Stai să-mi amintesc când au plâns icoanele, cum o plâns…

U:      Când a început să postească Părintele [Eustaţie] şi…

M.S.: Da, da, o început întâi să plângă icoanele.

          […]

         Ştiu c-o început să plângă Măicuţa Domnului ’ceea.

U:      [Icoana] asta care a fost [abandonată ulterior în grajd]?

M.S.: Da, şi Sfântul Nicolae […]

U:      Asta era în paraclisul vechi sau în ăsta nou, care… ?

          […]

          În primul paraclis s-o întâmplat minunea asta.

M.S.: Da, da.

U:      Şi după aia l-au dărâmat. Deci înainte să se dărâme?

M.S.: Da […]

        Şi atuncea plângeau, plângeau [icoanele]. Şi s-o dus ăştia [de] pe nou şi la oamenii de pe nou [le-o zis] că uite ăştia [pe vechi] de la paraclis s-au apucat şi au făcut nişte şmecherii în spatele icoanelor, ca să zică plânge Maica Domnului şi Sfântul Nicole.

         Şi o venit de la Piatra [Neamţ], parcă văd, trei domni, parcă-i văd, în costume negre o venit şi o stat şi o… [căutat] acolo la spate.

U:      O cercetat.

M.S.: Şi o umblat încolo [şi] încolo, o cercetat. [N-or găsit] nimic. C-apoi i-am văzut cu ochii mei, că eram copil, c-o făcut Sfânta Cruce şi o pupat icoanele, şi o plecat. N-o scos o vorbă. Şi s-o dus.

U:      Au… practic, şi-au dat seama că nu-i nici un fals. Practic chiar au plâns icoanele.

[…]

           El [Sfântul Părinte Eustaţie] când a văzut că plâng icoanele [ce-a făcut] ?

M.S.:  El s-o apucat şi o postit, dar nu i-a spus nimic bunicii [mele, care îl hrănea]. Că i-o spus bunica când venea la mama: „Nu ştiu, mamă Olguţă, că Părintele ista eu nici nu ştiu… eu [îi] dau câte un blidişor de mâncare, nu ştiu, două, trei [zile] parcă nu mănâncă […]”  Zice: „Nu mai mănâncă”. Şi după cum o socotit mama cu bunica, cam multe zile, cam patruzeci de zile, câte trei, câte trei, n-o mai mâncat.

          Şi pe urmă o-nceput oamenii tot în biserică, murmurau: „Părinte, oare de ce Părinte plâng [icoanele], de ce?” Şi atâta o zâs: „Se apropie urgia lui Dumnezeu […] chinuri grele!»

 

 

Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil

Sfântul Cuvios Ştefan Savaitul

Sfânta Muceniţă Golinduh

13/26 iulie 2018

 

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

 

 

[1] Transcrierea de faţă, cât şi mărturiile Monahiei Sofia (despre Sfinţitul Mucenic Eustaţiu Andreescu) şi ale domnului Constantin Ciocârlan au ca sursă canalul de youtube Just4uAmnda.

[2]  Este vorba de Pr. Conf. Dr. Radu Petre Mureşan, autorul  cărţii „Stilismul în România, cadru didactic în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

[3] Sfântul Marcu al Efesului, „Tesalonicul a fost luat”, Editura Papadimitriou, 1997 apud.  „Noi pagini de sinaxar I”, Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Ierarhi”, 2010, p. 103.

[4] Oare pe câţi ”arginţi” şi-au vândut credinţa ierarhii (pentru că şi în rândurile lor au existat iniţial împotriviri)  dacă un simplu preot de ţară primea 3000 de lei şi 5 hectare de pământ?

De pildă, prin analogie, în anul 2007 sinodalii trădători ai R.O.C.O.R., care au acceptat supunerea în faţa „Bisericii” înfiinţate de Stalin în Rusia, au fost remuneraţi de către domnul Vladimir Putin (care s-a ocupat personal de această ”afacere”) cu 1 milion de dolari fiecare.

[5] Sursa: https://protoieriatgneamt.wordpress.com/parohii/vanatori-neamt/

[6] Ibidem.

[7] Ibid.

 

 

 

Reclame

Un gând despre “Despre ura şi bestialitatea de neînchipuit pe care diavolul le-a dezlănţuit pentru impunerea inovaţiei calendariste. Un preot a ajuns să dezgroape trupul unui copil şi apoi l-a spânzurat în clopotniţă

  1. Adevărul este ca untdelemnul, iese la suprafața „apelor” oricât ar dori alții să nu iasă. Adică nimic din cele ce se întâmplă nu va rămâne ascuns, ci se va da pe față, chiar dacă s-au scurs ceva ani. Acum este rândul nostru ……să mărturisim. Doamne ajută !

    Apreciază

Lăsați un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s