Întrebări şi răspunsuri despre credinţă între Sfântul Filosof Constantin [în schimă Chiril] şi ÎNVĂŢAŢII MUSULMANILOR
din viaţa Sfinţilor Chiril şi Metodie[1], cei întocmai cu Apostolii, prăznuiţi la 11 mai:
«Agarenii ce stăpâneau Siria, pe vremea împăratului Teofil [n.n. cel luptător împotriva sfintelor icoane], au biruit puterea oştirii greceşti, cu voinţa lui Dumnezeu, stricând preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomeneşte de aceasta în ziua a şasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinţilor 42 mucenici din Amoreea […] Turcii, mândrindu-se de puterea lor, batjocorind pe creştini, au trimis la Constantinopol ocară asupra Preasfintei Treimi, zicând: „Cum voi, creştinii, ziceţi că este Unul Dumnezeu, dar Îl despărţiţi pe Acela în trei şi mărturisiţi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Dacă puteţi să ne arătaţi această închipuire, apoi să trimiteţi la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi şi să ne dovedească credinţa voastră”.
Împăratul, sfătuindu-se cu preasfinţitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dându-i doi asincriţi (dregători) înţelepţi. Fericitul, ducându-se acolo şi râvnind apostoleşte după Hristos, dorea să pătimească pentru Dânsul. Deci, ajungând în cetatea stăpânitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de râul Eufratului, în care locuia stăpânitorul Amirmumi, a aflat acolo şi creştini, care petreceau între saracini. Şi erau zugrăvite pe uşile lor, dinafară, chipuri diavoleşti din porunca stăpânitorului saracinilor; pentru că aici, îngreţoşându-se de creştini ca de nişte vrăjmaşi, a poruncit să-i aibă de ocară şi de batjocură. Pentru aceea a poruncit să fie închipuit un diavol pe uşile fiecărui creştin. Deci, au zis saracinii către Constantin, filosoful creştinesc: „Filosofule, oare poţi să cunoşti ce semn este acesta?” El le-a răspuns: „Văd însemnate chipuri de diavoli şi mi se pare că înăuntru vieţuiesc creştini; iar diavolii, neputând să vieţuiască înăuntru cu creştinii, fug de dânşii şi petrec afară; deci, unde nu sunt aceste chipuri diavoleşti, acolo este dovedit lucru, că înlăuntru vieţuiesc oamenii cei uniţi cu dânşii”.
Constantin, fiind odată la masă în palatele domneşti, înţelepţii saracinilor au zis către dânsul: „Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învăţătură de la Dumnezeu şi a întors pe mulţi oameni, încât toţi ne ţinem tare de legea lui, necălcând nimic. Iar voi, creştinii, ţinând legea lui Hristos, unul crede aşa, altul altfel, şi fiecare face precum îi place; pentru că sunt atât de mulţi între voi care vă deosebiţi cu credinţa şi cu viaţa, încât fiecare crede şi învaţă într-alt chip şi îşi rânduieşte viaţa într-altfel, precum sunt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deşi toţi se cheamă creştini”.
Fericitul Constantin răspunse: „Două lucruri mi-aţi spus înainte: despre credinţa creştinească în Dumnezeu şi despre legea lui Hristos care se împlineşte prin lucruri, şi cum că nu cred şi petrec într-un fel cei ce se numesc creştini. Deci, vă răspund mai întâi despre credinţă. Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime şi adâncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească şi negrăit prin cuvintele omeneşti, precum a zis de Dânsul Sfântul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune… De unde şi Sfântul Apostol Pavel, învăţătorul nostru, a strigat: O, adâncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de negrăite judecăţile Lui şi nenumărate căile Lui!
Deci într-acel noian intră mulţi din cei care se sârguiesc a căuta pe Dumnezeu. Şi cei ce sunt puternici la minte şi au câştigat ajutor pe Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu şi află bogăţia cunoştinţei şi a mântuirii. Iar cei ce sunt slabi la minte şi s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblând după singură părerea lor, aceia, ca în nişte corăbii putrede de înotare urcându-se, se ispitesc ca să înoate pe acel noian şi, neputând, unii se îneacă, căzând în eresuri şi rătăciri, iar alţii abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire şi de îndoire. De aceea, mulţi dintre creştini – precum ziceţi – se deosebesc cu credinţa. Deci, astfel am zis şi despre credinţă. Iar despre fapte, vă adeveresc aşa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeaşi pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrâna, a nu pofti şi celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc.
Deci, suindu-ne spre desăvârşire, ne-a dat sfat de viaţă curată, fără de însurare, păzirea fecioriei şi alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sunt conducătoare la viaţă prin calea cea strâmtă şi cu scârbe. Însă nu ne sileşte la aceasta; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer şi pământ, între îngeri şi dobitoace; deci, l-a despărţit cu cunoştinţa şi cu mintea de animale, iar cu mânia şi cu pofta l-a despărţit de îngeri şi i-a dat voie să facă orice voieşte; şi de care se apropie, cu aceea se uneşte. Astfel se împărtăşeşte cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învaţă înţelegerea lui cea minunată, sau se face părtaş cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrânare poftelor trupeşti. De vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpânitor, de aceea voieşte ca noi să ne mântuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci, zice: Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie.
Aşadar, creştinii care cred în Dumnezeu, călătoresc spre El cu înţelegere; unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, vieţuind cu înţelepciune în cinstită însoţire; iar alţii, sârguindu-se a fi mai fierbinţi către El şi mai desăvârşiţi robi al Lui, se ating de firea cea mai înaltă a vieţuirii, asemenea cu a îngerilor, şi petrec cale strâmtă. Pentru aceea unii dintre creştini se deosebesc cu viaţa.
Iar credinţa şi legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pârâu mic, pe care fiecare, şi mare şi mic, poate să-l păşească fără de osteneală mare. În legea şi credinţa voastră nu este un lucru dumnezeiesc, adică insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omeneşti şi socoteală trupească, pe care puteţi cu înlesnire să le faceţi. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mânie şi poftele cele fără de rânduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toţi cu un gând vă ţineţi de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre. Dar Mântuitorul nostru Hristos n-a făcut aşa, pentru că, singur fiind preacurat şi izvor a toată curăţia, voieşte ca şi robii Lui să vieţuiască curat, ferindu-se de toate poftele, şi să se apropie cu curăţenie de Cel curat, căci în împărăţia Lui nu va intra nici un lucru necurat.”
Înţelepţii saracinilor au mai zis: „Cum voi, creştinii, Îl despărţiţi pe Dumnezeu în trei şi ziceţi că este Unul, adică: Tată, Fiu şi Duh; şi dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi daţi-I Lui femeie, ca să se rodească din El mai mulţi dumnezei”.
Răspuns-a filosoful creştinesc: „Nu huliţi Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învăţat a o mărturisi de la Sfinţii Prooroci cei de demult şi de care nici voi nu vă lepădaţi, fiindcă ţineţi împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, sunt trei ipostasuri, iar fiinţa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sunt în el: rotunjimea, raza şi căldura; tot astfel sunt şi în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfârşit, nici început, tot aşa şi Dumnezeu este fără de început şi fără de sfârşit; şi, precum din rotunjimea soarelui ies razele şi căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naşte Fiul şi iese Sfântul Duh. Raza care iese din soare şi luminează toată partea cea de sub cer, este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl şi arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeaşi rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care din Acelaşi Tată împreună cu Fiul, are ieşirea mai înainte de veci; deşi se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinţilor Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuieşte din trei lucruri: din rotunjime, din rază şi din căldură, nu se desparte în trei sori, deşi fiecare lucru îşi are deosebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui şi alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot aşa şi Sfânta Treime, deşi are trei feţe: a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.
Căci şi strămoşul Avraam – a cărui tăiere împrejur o păziţi – când i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceţi aminte de Scriptura care povesteşte aceasta, I s-a arătat în trei feţe. Şi, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbaţi stând lângă el, şi s-a închinat până la pământ şi a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiţi, el vedea trei bărbaţi şi vorbea Unuia singur, zicând: Doamne, de am aflat dar înaintea feţei Tale…, pentru că a cunoscut acel sfânt strămoş, că Dumnezeu este Unul în trei feţe”.
Deci, înţelepţii saracinilor tăceau neştiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: „Cum ziceţi voi, creştinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pântece femeiesc?” Răspuns-a filosoful: „Nu din o femeie proastă, ci dintr-o fecioară nemăritată şi preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfântului Duh, Care, în preacuratul şi preasfântul pântece fecioresc, a ţesut trupul lui Hristos-Dumnezeu şi mai presus de fire a înfiinţat întruparea şi naşterea Cuvântului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfânt, precum mai înainte de naştere a fost fecioară, tot astfel şi în naştere şi după naştere a rămas fecioară curată. Deci, aşa a voit Dumnezeu şi la voia Lui se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voieşte Dumnezeu, acolo se biruieşte rânduiala firii. Iar cum că S-a născut Hristos din Curata Fecioară, prin Duhul Sfânt, mărturiseşte şi proorocul Mahomed, scriind astfel: S-a trimis Duhul Sfânt la Fecioara cea curată ca, împreună sălăşluindu-se cu El, să nască Fiu”.
Saracinii au zis: „Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu”. Răspuns-a fericitul: „Dacă Hristos ar fi fost un om de rând, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuinţă era ca Duhul Sfânt să lucreze zămislirea unui om simplu în pântecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel prost se naşte din femeie măritată, iar nu din Fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămisleşte după fire din bărbat, iar nu din venirea şi lucrarea cea deosebită a Sfântului Duh”.
Saracinii au zis: „Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceţi precum vă porunceşte Acela? Căci vă porunceşte să vă rugaţi pentru vrăjmaşi, să faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă prigonesc pe voi, să întoarceţi faţa celor ce vă bat… Dar voi nu faceţi aşa, ci faceţi cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuţiţi armele şi îi ucideţi în război”.
Fericitul Constantin a zis: „Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci şi se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvârşit numai o poruncă? Sau cel ce le împlineşte pe amândouă?” Răspuns-au saracinii: „Este mai bun acela care împlineşte amândouă poruncile”. Zis-a filosoful: „Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm şi să facem bine celor ce ne fac strâmbătate, Acela a zis şi aceasta: Nimeni nu poate să arate în viaţă o mai mare dragoste, decât acela ce-şi pune sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă deosebi; iar în cele de obşte ne apărăm unul pe altul, punându-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunând pe fraţii noştri, să robiţi împreună cu trupurile şi sufletele lor, silindu-i la fapte rele şi potrivnice lui Dumnezeu”.
[…]
Nişte întrebări şi răspunsuri ca acestea i s-au pus lui Constantin mai multe zile; dar în întrebările cele cu înţelepţii saracinilor, a rămas nebiruit filosoful creştin, ajutându-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas ruşinaţi de dânsul în toate cuvintele împotrivă şi în socoteala lor. După aceea, neputând să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat în taină să bea otravă de moarte. Iar Domnul, Cel ce a zis: Dacă veţi bea ceva de moarte, nu vă va vătăma…, Acela a păzit pe robul Său întreg şi nevătămat şi l-a întors sănătos, eliberându-l cu cinste şi cu daruri boierul saracinilor.
După ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat laudă de la împărat şi de la sfinţitul patriarh pentru osteneala sa cea plăcută lui Dumnezeu. Deci, s-a aşezat la un loc liniştit şi lua aminte de mântuirea sa, având hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele mâncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obişnuita gustare a hranei, le împărţea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se îngrijeşte de toţi în toate zilele şi Care deschide cu bunăvoinţă mâna Sa şi satură pe tot cel viu.»
«Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis.» (Ioan 5: 22-23)
Legătură:
[1] Sursa: paginiortodoxe.tripod.com
CRUCEA ORTODOXĂ 